Biserica Ortodoxă din Ucraina a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Luca, arhiepiscopul Crimeei, în noiembrie 1995, iar la 17 martie 1996 moaştele sale au fost deshumate, fiind mutate cu mare alai la 20 martie 1996 în Catedrala Sfânta Treime din Simferopol. Puţin mai târziu, la 25 mai 1996, şi Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse i-a recunoscut sfinţenia.
Doi mari sfinți, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț și Sfântul Ierarh Luca, arhiepiscopul Crimeei, pe care îi avem ocrotitori ai Parohiei Șerban Vodă și ale căror moaște le avem în biserica noastră, provin din spațiul slav, al Ucrainei de azi, Malorusia de acum câteva veacuri. Născuți amândoi în vremuri tulburi, în special potrivnice credinței ortodoxe, cei doi au luptat cu râvnă duhovnicească și dragoste de Dumnezeu să facă cunoscut în mințile și inimile credincioșilor adevărul evanghelic.
Despre cel care a trăit foarte aproape de zilele noastre, Sfântul Luca al Crimeei, doctor de geniu, ierarh-martir în Biserica atât de prigonită a Uniunii Sovietice, se cuvine să știm în amănunt cu toții. Om de știință de nivel academic, s-a pus în slujba tămăduirii oamenilor, în special a celor nevoiași, dar și-a asumat și jertfelnica misiune de a predica Evanghelia credincioșilor, de a organiza Biserica și de a îndruma clerul și aceasta în condiții social-politice aproape imposibile. Zeci de ani a făcut această dublă misiune – medicală și religioasă – în condiții de exil. Departe de familia sa, de cei patru copii rămași orfani de mamă, cu o îndârjire neomenească și un har deosebit nu renunțat nicio clipă la rolurile pe care și le asumase. Dumnezeu cheamă pe orice om la sfințenie, iar menirea noastră, a fiecăruia, este să țintească sfințenia, ca stare de apropiere de Dumnezeu. Sfântul Luca al Crimeei a fost modelul pe care Dumnezeu ni l-a pus în față pentru a ne arăta, pe de o parte, că știința și religia nu se exclud, dimpotrivă, una pe alta se descoperă și se ajută în lucrarea de zi cu zi a oamenilor, iar pe de altă parte să ne demonstreze că și în zilele noastre se poate ajunge la sfințenie sau cel puțin putem urma toate poruncile și învățăturile hristologice.
Născut în Crimeea (1877), la Kerci, și plecat la Domnul (1961) din scaunul episcopal tot în Crimeea, la Simferopol, acolo unde se află și acum moaștele sale, Sfântul Luca veghează cu siguranță asupra tuturor celor care sunt în război, în fața tancurilor, obuzelor și rachetelor inamice. Războiul nu-i este plăcut lui Dumnezeu, dar cred că și-a trimis toți sfinții la cei năpăstuiți, lipsiți de apărare, care și-au pierdut rudele, au sărăcit și au luat drumul exilului. Dintre ei, cred că Sfântul Luca, care a trecut prin trei războaie, tămăduind pe cei răniți pe front, este alături de toată populația Ucrainei în acest război – căruia parcă nu-i mai vedem sfârșitul – și, așa cum mereu a fost omul păcii, va ajuta să se încheie acest război atât de păgubitor pentru beligeranți și lumea întreagă. Nădăjduim ca și noi să scăpăm de aripa nefastă a războiului, care aduce pierderi crunte, și punem rugăciunea noastră și la acest mare sfânt, cunoscător mai mult decât mulți alții a durerilor pricinuite de război. Să ne rugăm zilnic pentru întărirea noastră, pentru pacea lumii, pentru buna sfătuire a celor de care depinde soarta păcii.
Vă îndemn în acest post să vizionați un film artistic din anul 2013, numit, parcă premonitoriu, „Vindecarea fricii”
Un alt film deosebit, un documentar, este „Viaţa Sfântului Luca al Crimeii, ierarh mărturisitor şi doctor fără de arginţi” (pe care îl găsiți se pare numai pe doxologia.ro https://doxologia.ro/video/documentare/viata-sfantului-luca-al-crimeii-ierarh-marturisitor-doctor-fara-de-arginti ).
Dar cel mai de folos ne este citirea cărții Arhimandritului Nectarie Antonopoulos, „Sfântul Arhiepiscop Luca 1877-1961. Chirurgul fără de arginți” (https://archive.org/details/ViataSfantuluiLucaAlCrimeii1877-1961-ChirurgulFaraDeArginti/page/n33/mode/2up), în care veți urmări întreaga sa viață și minunile făcute în timpul și mai ales după moartea sa. Fiecare întâmplare din viața sa vă va întări în credință și speranță, vă va dezvălui că de noi depinde să nu fim oameni ai compromisului indiferent de vremi și presiuni. Că trebuie să avem credință neclintită, să nu ne uităm aproapele la greu, să nu ne lepădăm de Hristos și de învățătura Sa. Iar la vremea rugăciunii să deschidem și Acatistul Sfântului Luca al Crimeei.
Viața Sfântului Luca al Crimeei
Întreaga lui viaţă se poate rezuma în câteva din cuvintele sale: „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul”. Numit adesea drept doctor „fără-de-arginţi”, Sfântul Luca a fost un ierarh mărturisitor ce a pătimit mult pentru dragostea şi credinţa lui în Hristos în temniţele comuniste. Născut într-o familie cu origini princiare, sfântul a fost un bun chirurg şi profesor universitar, iar, în cele din urmă, unul dintre marii predicatori ai secolului nostru.
Valentin Voino-Iasenețki, după numele său de mirean, a primit o aleasă educaţie. Înclinând mai întâi spre pictură, tânărul Valentin îşi va îndrepta paşii spre Academia de Arte Frumoase din Kiev. Simţind o puternică dorinţă de a-şi ajuta semenii, el va renunţa la pictură, îmbrățișând medicina.
În anul 1904, în cadrul războiului ruso-japonez, sfântul va sluji pe post de medic chirurg, în slujba Crucii Roşii, adică fără salariu. Vreme de aproape un an, sfântul va îndeplini misiunea de chirurg prin mai multe spitale de ţară, lipsite de fonduri şi într-o stare de sărăcie avansată. Între timp, tânărul Valentin se va căsători cu Ana, împreună cu care va avea patru copii. În anul 1916, doctorul Valentin hotărăşte să-şi publice experienţele medicale într-o carte de medicină, numită „Eseu despre chirurgia infecţiilor septice”. În timp ce lucra la prologul cărţii, un gând i-a venit, cum că sub titlul cărţii va sta un nume de episcop.
În anul 1917, Valentin se stabileşte împreună cu familia în oraşul Taşkent, unde primeşte postul de medic-şef al spitalului din localitate. O boală incurabilă, tuberculoza, cauzează moartea timpurie a soţiei sale, Ana. Astfel, sfântul va rămâne singur, cu cei patru copii ai săi.
Într-o zi oarecare, episcopul locului îl cheamă pe Valentin la el şi îi zice: „Doctore, trebuie sa deveniţi preot!” Încredinţat de faptul că aceasta este misiunea şi calea ce îl aşteaptă, doctorul Valentin va accepta fără nicio reţinere hirotonia întru preot, în anul 1921. Hirotonia unui chirurg, ba încă a unuia dintre cei mai buni, nu a bucurat câtuşi de puţin conducerea comunistă a vremii. În scurt timp, părintele primi numele monahal de Luca. În anul 1923, părintele Luca ajunge episcop al regiunii Taşkent. După hirotonia întru arhiereu, bolşevicii îl vor aresta imediat. Acum începe pătimirea, un lung şir de ani de pribegie şi suferinţe în închisorile sovietice.
Fiind un chirurg foarte bun, episcopul Luca primeşte acceptul de a opera în spitalele de prin închisorile prin care este purtat. Fiecare operaţie începea şi se termina cu rugăciune către Maica Domnului, iar curăţarea trupului cu iod, spre dezinfectare, o făcea sfântul în semnul crucii, spre ajutor. Bolşevicii hotărăsc să-l trimită pe episcop la Cercul Polar de Nord, urmând ca apoi să fie trimis în regiunea Arhangelsk pentru încă vreo trei ani. După aceasta, sfântul va mai primi un al treilea exil, în îndepărtata Siberie. Orbind de ochiul drept, de la bătăi şi chinuiri, sfântul nu a cârtit de cele pe care le pătimea.
În anul 1946, după terminarea perioadei de detenţie, datorită meritelor deosebite în studiul medicinii, cât şi pentru lucrarea „Eseu despre chirurgia infecţiilor septice”, sfântul va primi Premiul Stalin. Banii primiţi ca premiu îi donează orfanilor de război. Tot în anul 1946, Sfântul Luca este numit arhiepiscop de Simferopol şi Crimeea. Se va osteni neîncetat să reînvie credinţa şi viaţa duhovnicească. Predicile lui erau ascultate, pe lângă credincioşii de rând, de studenţi, intelectuali şi chiar de oameni având altă credinţă. Sfântul nu s-a temut niciodată a condamna atitudinea regimului ateu.
La bătrâneţe, sfântul şi-a pierdut desăvârşit vederea. Despre aceasta însă, el spunea: „Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumina la fel cu cea de pe Tabor”.
Sfântul Luca va adormi în Domnul în anul 1961. Cu puţin înainte de moarte, neliniştit din cauza presiunii continue exercitate de autorităţi asupra Bisericii, se întreba cu tristeţe: „Vă vor lăsa oare să-mi cântaţi Sfinte Dumnezeule?” Este ultimul cuvânt pe care l-a reţinut posteritatea de la Episcopul Luca. În ziua de 11 iunie 1961, când Biserica sărbătorea Duminica Tuturor Sfinţilor Ruşi, sufletul mult încercat al episcopului-doctor se ridica spre Ceruri. Două zile mai târziu (13 iunie 1961), întregul cler din Crimeea, alături de o mulţime covârşitoare de oameni, îşi luau rămas-bun de la dânsul, în pofida măsurilor drastice anunţate de autorităţi. Comuniştii au făcut tot ce au putut să împiedice procesiunea înmormântării. Voiau să oblige lumea să urmeze convoiului doar din autobuze, să le interzică să cânte pe drum şi au vrut să mute traseul de pe străzile principale pe cele periferice. Autobuzele lor au rămas goale, oamenii s-au strâns în jurul catafalcului, s-au culcat în faţa maşinii, deviind astfel traseul pe strada principală şi au cântat Sfinte Dumnezeule… toată procesiunea. Circulaţia a fost blocată, toţi oamenii au ieşit pe străzi, pe balcoane, pe acoperişuri. Episcopul Luca mergea la Dumnezeu, iar oamenii pentru care se jertfise atâta îl petreceau într-o procesiune care a durat mai bine de trei ore. „A fost o procesiune minunată. Lume multă. Drumurile erau pline. Circulaţia automobilelor era peste tot întreruptă. Oamenii urcaseră la balcoane, pe terasele caselor. A fost ceva care nu s-a mai întâmplat dar nici nu se va mai întâmpla în viitor. O asemenea înmormântare era dovada unei înalte cinstiri” (Arhim. Nectarie Antonopoulos, cartea citată).
Mutarea moaștelor și canonizarea Sfântului Luca al Crimeei
În conştiinţa poporului, Arhiepiscopul Luca era sfânt. O comisie specială s-a ocupat de viaţa, munca şi minunile sale. În noiembrie 1995, prin hotărârea Bisericii Ortodoxe din Ucraina a fost proclamat ca sfânt. A fost scrisă o slujbă specială şi i s-a sfinţit icoana. Arhiepiscopului Lazăr de Simferopol şi Crimeea i s-a dat permisiunea de a purcede la mutarea moaştelor sale.
Pe 17 martie 1996 au fost deshumate sfintele sale moaște și s-a constat că inima sa nu putrezise. Iar pe 20 martie au fost mutate în Catedrala Sfânta Treime din Simferopol. 40.000 de oameni l-au urmat în procesiune. La proclamarea canonizării au fost prezenţi Mitropolitul Kievului, Vladimir, mulţi arhierei şi preoţi, membri ai guvernului şi o mulţime de oameni. Pomenirea sa s-a stabilit la data de 11 iunie și astfel încă un sfânt s-a adăugat şiragului marilor sfinţi doctori şi tămăduitori ai Bisericii noastre.