Copiii de până în câțiva anișori sunt o adevărată provocare în biserică. Nu prea e chip să-i ții sobri și liniștiți într-un loc, chiar dacă în Sfântul Altar se desfășoară cel mai important eveniment de care și îngerii se minunează că e chemat omul să-l lucreze. Ce să le ceri? Sunt copii, e normal să nu aibă răbdare, e normal să vrea să facă ceea ce știu ei cel mai bine să facă – să se joace. Din nefericire, există situații când privim statul afară „din pricini binecuvântate” ca pe o excludere din sânul lui Hristos, ca pe un fel de mică anatemizare a familiei cu prunci, ceva care n-ar trebui să fie. Această interpretare arată doar o neputință a noastră de a înțelege că Hristos nu se termină la ușa bisericii de piatră. Onestitatea noastră e cea care ne face să nu ieșim din sânul Lui, chiar dacă stăm la poarta bisericii, în vreme ce lipsa onestității ne ține departe de El, chiar de am fi și în fața ușilor împărătești, în fața Potirului, pentru că noi Îl ținem pe El la ușa inimii noastre fără să-I deschidem.