Sf. Cuv. Sofian a trăit într-o viaţă cât în trei. Nu numai prin întâmplările prin care a trecut dar şi prin mulţimea lucrurilor pe care le-a făcut – preoţie, pictură bisericească, stăreţie, fapte de milostenie – cât şi prin aceea că s-a dăruit pe sine tuturor, cu multă jertfă şi iubire, făcându-ni-L viu pe Hristos în chipul cel mai smerit şi firesc cu putinţă. Şi nu în ultimul rând a adus pace în suflet şi lumină în mintea şi conştiinţa celor care l-au ascultat şi urmat.

A fost foarte cunoscut şi iubit. Fiecare din cei care s-au apropiat de el au multe poveşti cu acesta. Există un munte de mărturii despre dânsul, cărţi, interviuri, imagini, predici şi slujbe pe care le-a ţinut. Avem şi un „Jurnal” al părintelui, se pare găsit la o ucenică a Părint elui Sofian. Avem informaţii preţioase despre el de la ierarhi, preoţi, co-slujitori, ucenici, fii duhovniceşti, consemnate în scris la vremea potrivită, multe documente aflându-se în Arhiva Mănăstirii Antim, a Sfântului Sinod, a CNSAS şi a Mănăstirii Plumbuita, unde a fost stareţ.

Născut pe 7 octombrie anul 1912, în Basarabia, satul Coconeştii Vechi, raionul Bălţi, ca al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei. La vârsta de 14 ani Serghei Boghiu a intrat ca frate la Schitul Rughi din Soroca. Doi ani mai târziu, având o voce foarte frumoasă, a urmat şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Măn. Dobruşa-Soroca, între anii 1928 şi 1932, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Măn. Cernica (unde îi va avea printre colegi pe Patriarhul Teoctist Arăpaşu, pe Gherasim Cristea, Râmnicului, şi Arhiepiscopul pe Părintele Arhimandrit Grigorie Băbuş) pe care-l absolvă în anul 1940. Tuns în monahism la 25 decembrie 1937, primeşte numele de Sofian. Pe 6 august 1939 este hirotonit diacon de către Episcopul Hotinului Tit Simedrea în Catedrala Episcopală din oraşul Bălţi. După absolvirea seminarului se întoarce la Măn. Dobruşa, dar ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Măn. Căldăruşani. Avea și meşteşugul picturii, iar în toamna anului 1940, cu sfatul şi binecuvântarea stareţului său, se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat.