Mărturisirea unui ucenic: cum am renăscut în viaţa creştină

În numărul trecut al „Cuvântului care zidește” am dedicat o pagină celui care a fost un mare duhovnic al Bisericii Ortodoxe Române și un mărturisitor al credinței în temnițele comuniste. Împlinindu-se 11 ani de la înveșnicirea sa, am crezut de cuviință să vi-l reamintesc – pentru cei mai în vârstă – sau să vi-l fac cunoscut – pentru cei mai tineri – pe acest mare părinte duhovnicesc.

fotografie: Florina Drossu

Pentru mine este o datorie de onoare să nu las amintirea Părintelui ieromonah Adrian Făgeţeanu să apună cu totul. În primul rând pentru că zeci de ani a fost un reper printre duhovnicii Bucureştilor, apoi pentru că în Taina Spovedaniei la Părintele am renăscut în viaţa creştină. Acum exact 30 de ani, Dumnezeu mi-a călăuzit paşii spre Mănăstirea Antim. Până atunci nu fusesem o necredincioasă, dar nici nu mergeam la slujbe în mod constant. Treceam pe la biserică, aşa cum o fac mulţi. Aprindeam o lumânare, dădeam un pomelnic, posteam câteva zile în Postul Mare, mă spovedeam şi împărtăşeam în Săptămâna Pătimirilor. Educaţia mea creştină în vremea comunismului s-a rezumat doar la citirea Noului Testament, iar anii ’90 au însemnat pentru mine şi libertatea de a citi cărţi şi de avea cât mai multă informaţie creştină. Spun creştină, pentru că, în setea mea după Dumnezeu, am participat la adunări protestante, ce se ţineau pe atunci în mari săli, mi-am cumpărat cărţi ale diverselor culte, nefăcând diferenţa între adevărul Bisericii şi credinţele neoprotestanţilor.
Dumnezeu însă lucrează minunat, pas cu pas, ca să ne aducă la dreapta credinţă. Pe la începutul anului 1992 am avut parte de o încercare, pentru care nu găseam rezolvare, iar aceasta m-a determinat să revin la Biserică. În Săptămâna Pătimirilor, la Denii, am venit la biserica Şerban Vodă. Pentru că nu începuse încă slujba, m-am aşezat pe bancă. Lângă mine, o doamnă. M-am destăinuit ei că-mi doream să cunosc un duhovnic care să mă asculte altfel decât până atunci, să mă ajute şi îndrume. Nu aveam un duhovnic al meu. Fiecare spovedanie anuală o făceam la preotul pe care îl găseam în biserică la spovedit. Şi atunci doamna m-a îndrumat spre mănăstirea Antim, la părintele Adrian Făgeţeanu.

Aşa se face că în două zile de la întrebarea mea, în Joia Mare, de Sfântul Mucenic Gheorghe, ajung la Mănăstirea Antim. Pe atunci Părintele Adrian avea
80 de ani. Mic de statură, vorbind destul de tare, uneori tăios, i-am cunoscut chiar în aceea zi asprimea. Un fiu duhovnicesc al părintelui a adus-o la spovedit şi pe mama lui, o femeie de la ţară. Părintele a început s-o spovedească.
La un moment dat se scoală supărat din scaun şi strigă: „Eu nu-i pot spovedi pe
cei care nu au păcate!”. Probabil femeia i-ar fi spus că ea nu are păcate. După insistenţa smerită a băiatului, părintele a continuat totuşi spovedania.
Şi aşa am ajuns şi eu la părintele Adrian Făgeţeanu. Cu întrebările dânsului, cu îndrumările sale, cu grija pentru un suflet ce făcea primii paşi în viaţa ortodoxă, am început să cresc încet, încet. Am început să vin la slujbe la mănăstirea Antim, mai ales cele de seară. Să mă spovedesc mai des. Să-mi cumpăr cărţi ortodoxe şi să mă rog dimineaţa şi seara după cartea de rugăciuni. Să învăţ rânduiala în biserică şi să ţin toate posturile. Ca prin farmec încercarea care mă adusese în biserică s-a stins. Iar eu am rămas vreo şaseşapte ani la părintele Adrian Făgeţeanu.
Aceasta a fost prima mea perioadă duhovnicească. Poate cea mai frumoasă. Paşnică şi lin ziditoare. Plecam foarte de dimineaţă la spovedit. Nu se lumina de ziuă când eram la poarta Antimului. Aşteptam să vină părintele ca să intrăm
în biserică. Acesta se ducea în altar, de unde ieşea după un sfert de oră. Făcea
toată molifta de spovedanie. Apoi începea să spovedească în timp ce noi, pe rând, citeam cu glas tare rânduiala de spovedanie şi de împărtăşanie. Stăteam ore până ajungeam la spovedit. Părintele te spovedea, dar te şi îndruma şi te învăţa. Te punea să citeşti câte ceva, din Sfânta Scriptură cel mai adesea, şi te întreba ce însemna aceasta. Asprimea de care toată lumea vorbea eu n-am simţit-o niciodată. Dar am realizat mult mai târziu, când nu mai era duhovnicul meu, cât de importantă a fost această perioadă şi întâlnirea mea cu acest părinte duhovnicesc.
Aspru era cu păcatul. Cel mai mare era avortul, pentru care dădea canon greu: pentru fiecare avort să convingi o  femeie care vrea să avorteze să păstreze
copilul.

Aspru era şi cu cei care se abăteau de la dreapta credinţă, care slăbeau de la ea, introducând fel de fel de inovaţii în biserică. Părintele arhimandrit Mihail Stanciu de la mănăstirea Antim, apropiat al Părintelui Adrian Făgeţeanu, spunea: «Dar ce a avut fără îndoială Părintele Adrian a fost credinţa dreaptă în Hristos, faţă de care nu a manifestat nici o slăbire, nici o moleşeală, nici o acceptare a vreunui amestec cu erezii, cu superstiţii păgâne sau cu inovaţii magice. […] ne punea să-i citim din Dogmatica părintelui Stăniloae, din Filocalie sau din tratate dogmatice şi canonice ale Sfinţilor Părinţi. Ne arăta apoi ce frumos erau condensate învăţăturile Părinţilor în troparele şi rugăciunile cărţilor de cult (Ceaslov, Liturghier, Molitfelnic), spunând: „Eu din cântările şi rugăciunile liturgice inspirate de Duhul Sfânt am învăţat mai multă teologie decât din cursurile scolastice citite în facultate”.»
Ce pot să spun este că Dumnezeu a rânduit în tot timpul şi tot locul preoţi duhovnici, nu îngeri, oameni la fel ca noi, la care să ne spunem, ca în faţa Sa, păcatele. Iar în baia spovedaniei avem prilej de curăţire de păcate şi patimi şi de îndreptare. Cu siguranţă fiecare dintre noi avem duhovnicul care ni se potriveşte, iar când îl căutăm cu toată evlavia şi smerenia, îl vom găsi pe cel rânduit de Dumnezeu. Cu recunoştinţă, mă rog în fiecare zi pentru duhovnicul meu din ceruri şi pentru sănătatea şi întărirea în dreapta credinţă a părintelui meu duhovnic de azi. ✤

Maria Buleu

sursa: Cuvântul care zidește, Nr. 40 / 2 octombrie 2022

 

Lasă un răspuns

de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: