Biserica Ortodoxă Română a proclamat oficial canonizarea a 16 noi sfinți români, printre care și Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu. Rând pe rând, în anul 2025, odată cu data lor de pomenire din calendar, sfinții au avut parte și de proclamarea locală a canonizării lor, de regulă aceasta făcându-se la mănăstirea unde au viețuit sau la o catedrală a eparhiei. În sfârșit, anul acesta, în data prăznuirii sale, 23 octombrie 2026, Sfântului Preot Mucenic Constantin Sârbu i se va face proclamarea locală a canonizării.
Deși viața și activitatea Sfântului Preot Mărturisitor Constantin Sârbu este legată de două biserici, respectiv Biserica Sf. Împăraţi Constantin şi Elena-Vergului și Biserica Sapienței, proclamarea locală a canonizării sale se va face la Mănăstirea Mihai Vodă, aflată în vecinătatea Bisericii Sapienței. Și aceasta pentru că Mănăstirea Mihai Vodă beneficiază de un spațiu mai generos, necesar pentru o slujbă de asemenea amploare.
Programul liturgic va debuta în seara zilei de 22 octombrie, începând cu ora 16:00, când va fi săvârșită slujba Privegherii. În dimineața zilei de 23 octombrie, începând cu ora 8:30, va fi oficiată Sfânta Liturghie de către un sobor de ierarhi, preoți și diaconi. Ulterior, la ora 11:00, va avea loc ceremonia de proclamare locală a canonizării, în cadrul căreia va fi prezentată icoana Sfântului Preot Mucenic Constantin Sârbu și va fi citit Tomosul Sinodal de canonizare.
Haina de sfințenie a preotului Constantin Sârbu
Puţin cunoscut de noi, Sfântul Constantin Sârbu a trăit o viață demnă de sfinții primelor secole. Sfântul a fost ales şi chemat încă din pruncie la o viaţă în slujba lui Dumnezeu, o viaţă însă plină de multe dureri şi amare umilinţe şi nevoinţe. Cu un curaj nemaipomenit, cu o tenacitate de neegalat, cu o râvnă nemaiîntâlnită pentru Dumnezeu şi cu deplin devotament pentru cei săraci şi nevoiaşi, viaţa sa a fost o Liturghie înlăcrimată, slujind în genunchi lui Dumnezeu şi lucrând cu durere în suflet pentru orice semen aflat în necaz sau înlănţuit de păcat.
Traiul foarte aspru încă din fragedă pruncie l-a făcut să lupte până la sânge pentru orice realizare din viaţa sa şi chiar dacă întâlnea obstacole nefiresc de dure în absolut tot ce făcea, cu inteligenţa sa deosebită şi cu multă insistenţă căuta noi şi noi metode de a‑şi atinge ţinta.
Dintr-un memoriu pe care Părintele Constantin Sârbu l-a adresat în anul 1962 Patriarhului Justinian pentru a obţine sprijin în ridicarea domiciliului obligatoriu pe care îl avea în Bărăgan şi a i se încredinţa o parohie în Bucureşti – document interceptat de Securitate şi care nu a mai ajuns la destinaţie – aflăm despre viaţa şi activitatea Părintelui Constantin Sârbu de la naşterea sa până la arestarea din 1954.
Rămâne orfan de mamă din pruncie
Din acest memoriu, dar și din alte documente, aflăm câteva date biografice. Născut în 10.01.1905 în comuna Cavadineşti, județul Galaţi, într-o familie de pălmaşi, ţărani săraci, fără pământ, care munceau cu ziua, micul Constantin rămâne orfan de mamă la vârsta de un an, pe când aceasta dădea naştere surorii sale. La aflarea veştii, tatăl a făcut un şoc nervos din care nu şi-a mai revenit complet niciodată. Din acel moment, bunicii paterni, tot pălmaşi şi ei, îl iau în îngrijire pe nepotul lor. Familia se mută mai apoi la Galaţi. Traiul lor era unul de subzistenţă, toţi ai casei muncind la câmp. Abia dacă puteau pune pe masă veşnicul borş de ştir.
În condiţii de sărăcie extremă termină Şcoala primară din Galaţi ca premiant I. Se mută în comuna Smârdan, bunicul moare, iar bunica şi nepotul sunt alungaţi din casa familiei, într-o noapte, de noră şi-şi găsesc sălaş într-o cameră părăsită din curtea bisericii. Viaţa va deveni şi mai grea pentru Constantin şi bunica sa. Dar aceasta îl va creşte pe copil cinstit, muncitor, credincios şi luptător. Constantin va părăsi patru ani şcoala pentru a munci, pentru a se întreţine pe el, pe bunica sa şi chiar şi pe tatăl său. În anul 1919, la 15 ani, intră la Seminar cu bursă, al treilea din 500 de candidaţi. Face câte doi ani într-unul. Spunea că: „Învăţam flămând şi gol, ca să scap odată de mizerie şi de suferinţă. Ultima clasă, a VIII-a, am dat-o la Centrul Seminarial din Roman, călătorind pe tampoanele de la coada trenului, pentru că nu aveam bani.”
„Dar în mine, cu toată viaţa aspră pe care o duceam, s-a născut dorinţa de a învăţa carte mai multă, aşa încât copiii mei să nu mai sufere viaţa crâncenă pe care am suferit-o eu. De aceea m-am hotărât să-mi iau o Licenţă. În toamna anului 1925 m-am înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi la Conservatorul de muzică. Până să pot ocupa un post de cântăreţ bisericesc – aproape doi ani de aşteptare – am dormit pe jos într-o mansardă din Piaţa Amzei, iar după ce gazda nu m-a mai primit, fiindcă nu puteam plăti, am dormit în Gara de Nord, în sala de aşteptare.”
„În vremea studenţiei m-am fixat vreme de patru ani în planul de misiune al Bisericii Zlătari, în mod gratuit şi administrativ şi colaborator al celor două reviste: Ortodoxia şi Fântâna darurilor.”
Preot la Catedrala episcopală din Huşi
Se căsătoreşte cu Maria K. Constantinescu, sora profesorului universitar D. G. K. Constantinescu, licenţiată în Litere şi Filozofie şi scriitoare, însă numai după patru ani de opoziţie acerbă a familiei înstărite şi suspuse a soţiei. Aceşti ani însă au costat-o pe Maria pierderea sănătăţii, îmbolnăvindu-se grav de ficat, ceea ce îi va fi fatal la un moment dat.
Părintele Constantin este numit preot la Catedrala episcopală din Huşi, la 1 septembrie 1934. O altă etapă dificilă din viaţa sa începe. Se ocupă de organizarea Şcolii de cântăreţi bisericeşti şi de zidirea azilului de bătrâni. Strânge bani pentru construcţia unei noi şcoli. Închiriază o clădire pentru funcţionarea şcolii: „Am organizat şcoala după modelul seminarial: cu bibliotecă, farmacie, repetitor etc., obţinând de la forurile în drept, după mari stăruinţe, ajutorul necesar. În anul următor am organizat, în două săli aparte, un internat cu cantină, unde elevii, copii de ţărani săraci, care trăiseră până atunci în promiscuitate pe la gazde, puteau să doarmă şi să ia masa pe un preţ derizoriu. Fondurile şcolii, 45.000 lei, adunaţi în 50 de ani de existenţă, le-am sporit în timp de patru ani, cât am stat acolo, la 750.000 lei!”
Duce o muncă dincolo de limite pentru a strânge bani şi materiale pentru un azil de bătrâni. Rezultatul: «Peste doi ani, în 1938, cele 22 de camere 4/4 m, plus hol şi dependinţe erau gata. Când l-a vizitat episcopul, însoţit de Dl. Prof. Boroianu, a declarat: „Speram să găsesc un azil format din 2-3 camere şi găsesc un palat!”.» Va spune mai târziu: „Căci dacă fiecare preot din cei 11.000 câţi eram ar fi făcut fiecare câte un azil cu câte 22 de camere, în care să poată încăpea câte 100 de bătrâni, ca în azilul meu din Huşi, 1.100.000 de bătrâni ar fi putut găsi adăpost şi hrană în aceste cămine.”
Jertfa ridicării Bisericii Sf. Împăraţi Constantin şi Elena-Vergului
Curând soţia Părintelui primeşte un post de profesoară la un liceu în Bucureşti, iar Părintele „parohia Parcul Călăraşi – Vergu, nou înfiinţată în octombrie 1938, fără biserică, fără casă parohială, fără teren şi fără salariu timp de doi ani.”
Cartierul Vergului era foarte sărac, cu oameni la limita infracţionalităţi din cauza extremei pauperităţi. „Singurul om care se mai străduia în vremea aceea să facă şi operă culturală era doctorul Victor Gomoiu, Directorul General al Spitalului Sfânta Elena din cartier.” Părintele obţine o cameră mică şi igrasioasă la subsolul Spitalului şi face o primă capelă: „mi-am adus masa din casă, icoana şi candela mea. Am făcut prima slujbă de Crăciunul lui 1938, însoţită de predică. Lume foarte puţină: 7-8 persoane.”
„Paralel cu acţiunea aceasta, am întreprins, cred, ceva mai pozitiv: ajutorarea familiilor nevoiaşe în tot cursul anului; la Paşti şi la Crăciun, 200 de familii primeau câte o pungă de 10 kg alimente: slănină, făină, săpun etc., iar iarna şi lemne, cei mai lipsiţi. Doctorul Iancu Dinu şi doctoriţa Maria Ursulescu dădeau consultaţii gratuite bolnavilor, iar bisericuţa le dădea gratuit medicamente.” Şi acestea sunt doar câteva exemple din ceea ce a făcut pentru oamenii nevoiaşi.
Şapte ani a activat Părintele în bisericuţa‑pivniţă! Între timp se va ocupa de construirea bisericii parohiei: obţinerea terenului, strângerea fondurilor şi a materialelor. O luptă inumană, dar în care l-a ajutat rugăciunea şi milostenia pe care o făcea.
«La 28 iulie 1943 puneam piatra de temelie a bisericii, cu mare alai şi cu mare bucurie. Biserica era prevăzută cu o sală de conferinţe la subsol, modernă în care încăpeau, ca şi în biserică, peste 2000 de persoane. Model de biserică pe care nu-l văzusem nicăieri. Biserica mea trebuia să fie o biserică misionară. Sala de jos trebuia să dea învăţătură sfântă tuturor, celor simpli şi celor învăţaţi, printr-un sistem de misionariat laic – în sensul Sf. Ioan Gură de Aur – pe care nu-i nevoie să-l expun aici. Alături trebuia să funcţioneze cantina pentru săraci, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Apoi orfelinatul, cinematograful religios cu seară de teatru religios etc.»
„La Crăciunul anului 1946 sfinţeam, cu ajutorul lui Dumnezeu, capela a doua, tot în subsol. Au început să curgă mii de oameni, cei mai buni creştini din tot Bucureştiul.”
Eforturile sale sunt încununate de finalizarea – la roşu – a bisericii în anul 1948 şi sfinţirea ei: „de Floriile anului 1948, după zece ani de slujire în subsoluri şi pivniţe, avea loc această sfinţire la care au luat parte circa cinci mii de suflete.”
Dar o mare nenorocire a făcut ca toată lupta sa să fie şi mai dureroasă: soţia sa, singurul om care l-a apreciat şi ajutat necondiţionat, moare de cancer în anul 1941, lăsându-l cu două fetiţe, de 2 şi 5 ani. În aceste condiţii se împarte, cu multă jertfă, între fetiţe şi lucrarea sa misionară şi de construcţie a bisericii.
Anii de detenție
Anii ’50 vor aduce sfârşitul libertăţii pentru Părintele Constantin Sârbu. Pe de o parte persoane din anturajul său, care simpatizau cu mişcarea de rezistenţă sau făceau parte din ea, prin acţiunile lor nesăbuite l-au adus pe Părinte în vizorul Securităţii. Pe de altă parte se spune că pe sticla uşii Bisericii Vergului apăruse într-o zi icoana Maicii Domnului, fapt ce a dus la un aflux de credincioşi care veneau să vadă minunea. Pentru curajul său de a propovădui pe Hristos, în data de 10.01.1954, chiar de ziua lui, Părintele Constantin Sârbu este arestat. Motivul, „activitate anticomunistă”. La 9.10.1954 a fost condamnat la opt ani şi trei luni de închisoare, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. După condamnare, Părintele Constantin a fost purtat prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla (1956-1962) şi Dej (1955) şi în lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). Apoi stă doi ani în domiciliu forţat la Viişoara, în Bărăgan.
Misiunea sa continuă la Biserica Sapienţei
Se întoarce „acasă” în Bucureşti în anul 1964. Bătrân, cu sănătatea şubredă, fără acoperiş deasupra capului, fără nici un bun personal. În aceste condiţii vrea să slujească la Biserica Sf. Împăraţi Constantin şi Elena – Vergului, biserică construită de el. Pentru că nu se putea, Părintele cere Patriarhului Justinian cea mai săracă parohie. Şi primeşte Biserica Sapienţei. Care avea doar câţiva enoriaşi.
Biserica era o fostă capelă particulară a familiilor Kretzulescu şi Lahovari. Fusese pictată de însuşi Gheorghe Tattarescu. În anul 1964, când Părintele Constantin Sârbu o ia în primire, era în stare avansată de degradare, la fel şi puţinele încăperi din jur. Fără oameni, fără nici un fel de resurse financiare şi materiale, el însuşi fără niciun adăpost, dormind printre ruinele unei încăperi din preajma Bisericii Domniţa Bălaşa va porni, încredinţându-se bunului Dumnezeu, o altă luptă acerbă pentru a reface biserica, a aduna credincioşi în jurul ei şi a ridica viaţa liturgică şi filantropică în acea zonă a Bucureştilor.
De acum încep minunile: în viaţa Părintelui, a enoriaşilor şi a bisericii. Mai întâi va fi aceea a venirii primului om, cel care va fi sprijinul Părintelui şi va rămâne în istoria bisericii şi amintirea credincioşilor. Pe numele său Matilda (Cocuţa) Mircea, aceasta locuia în Bucureştii Noi. În acea vreme nu se mai ducea la biserica din cartier şi s-a rugat s-o lumineze Dumnezeu unde să se ducă. Într-o noapte visează un tânăr – un înger – care o întreabă: „Vrei să fii mai tare sufleteşte? Vino cu mine.” În vis o urcă în tramvaiul 20, o duce apoi la Biserica Sapienţei şi o lasă la poartă. Profund marcată de vis, a doua zi face aievea acelaşi traseu. În curtea bisericii află un bătrân preot, Părintele Constantin Sârbu, care-i spune: „Bine ai venit, Matilda Cocuţa! Eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un bărbat ca ajutor. Ce-ai să poţi face tu, o firimitură de femeie? Dar poate ai să mă ajuţi şi tu.” Din acel moment Cocuţa a fost trup şi suflet alături de Părintele. Deşi era o femeie simplă, cu puţină carte, era înzestrată cu calităţi deosebită: era isteaţă, muncitoare, răzbătătoare şi credincioasă. Va rezolva multe şi grele probleme, printre altele intervenind de multe ori pentru avize, aprobări, materiale de construcţie – care în acea vreme se găseau foarte greu, cu aprobare – iar pentru biserici acestea nu prea se dădeau.
„Preotul nepereche” al Bucureştilor
Din acel moment au început să se adune uşor-uşor şi alţi oameni care contribuiau cu ce puteau ei. Se reface biserica, se construieşte un pridvor, se face casă parohială. Important este că încep slujbele, Sfânta Liturghie mai ales, iar credincioşii se cheamă unul pe altul să participe la aceste slujbe, care erau – pentru cei care au luat parte la ele – absolut deosebite. În ultimii ani biserica devenise supraaglomerată, fiind plină încă dinainte de Utrenie. Părintele profesor Ion Buga va povesti experienţa sa liturgică avută la Biserica Sapienţei: „Ceea ce m-a izbit din început era mulţimea incredibil de mare a închinătorilor într-o aşa minusculă încăpere şi înălţându-mă discret pe vârfuri am aproximat numărul celor prezenţi, la o oră şi într-o vreme când bisericile ţării erau aproape pustii. TĂCEREA era absolută iar RÂNDUIALA era perfectă, fapt care şi explica, în parte, posibilitatea acelei masive împreună-şederi într-un spaţiu atât de smerit. Originalitatea lui (a Părintelui Constantin – n.r.) absolută, printre altele, consta în aceea că liturghia nu o săvârşea doar în Sf. Altar, ci în toată biserica, şi nu numai preotul, ci întreg poporul. ÎN BISERICA SAPIENŢEI NU EXISTA NICIUN SPECTATOR; avea darul irepetabil de a-i angaja pe toţi total şi plenar, încât nici nu-ţi dădeai seama cine a săvârşit sfânta taină.”
Bun predicator, bun duhovnic, nu neglijează nici aici munca filantropică, ajutându-i pe cei lipsiţi. Se va face toate tuturor. Era însă şi aspru când era nevoie. În jurul lui se adună mii de oameni din toate colţurile Bucureştiului, din toate categoriile sociale. Oamenii îl iubeau, îl ascultau, îl ajutau. La un moment dat preotul de la Biserica Mihai Vodă, cu puţini credincioşi la slujbe, îl întreabă pe Părintele Constantin de ce dânsul are atâţia oameni la biserică şi el nu. Iar Părintele îi spune că fiecare om are în biserică rostul lui, după puterile, experienţa şi cunoştinţele lui. Adică toţi erau implicaţi în ceva. Comunitatea era vie, lucrătoare prin toţi membrii ei.
Harismele Părintelui erau multe. Era văzător cu duhul; când cineva avea o problemă, rugăciunea Părintelui rezolva acel necaz sau tămăduia bolnavii.
Neaşteptata plecare în veşnicie a Părintelui Constantin Sârbu
Când Părintele terminase de construit biserica şi rezolvase multe probleme practice, când voia în sfârşit să se dedice exclusiv „zidirii sufletelor” cum spunea, Securitatea, care tot timpul l-a supravegheat, îi grăbeşte sfârşitul. Solicitând la un moment dat paşaport să plece într-o călătorie, ajunge la Securitate, pentru că aceasta nu-i aprobase eliberarea paşaportului. Când ajunge să întrebe despre paşaportul lui, i se spune că-i va fi dat cu o condiţie: îi vor fi trimişi oameni la spovedit, întrebările vor fi cele primite de la Securitate, iar răspunsurile vor fi transmise Securităţii. „Nu pot sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui mamona” este răspunsul ferm al Părintelui. Din acel moment Securitatea îl va obliga pe Părintele să se opereze de urgenţă – avea un ulcer din închisoare, spunându-i-se că poate să-şi aleagă spitalul, nu şi doctorul.
Conştient că nu se va mai întoarce din spital, lasă totul pregătit pentru înmormântarea sa. Plecat la operaţie, moare în spital pe 23 octombrie 1975. La înmormântarea sa, Arhimandritul Vasile Miron, profesor universitar, va spune despre Părintele: „Dacă m-ar fi întrebat cineva «Care este cel mai gospodar preot din Bucureşti?» i-aş fi răspuns: «Preotul Sârbu». «Care e cel mai bun liturghisitor?» – «Preotul Sârbu».… Şi aşa la toate întrebările cu: «Cine e cel mai bun, în toate domeniile, pe plan spiritual şi material?» – tot Preotul Sârbu ar fi fost răspunsul.”
Deshumarea Sfântului Constantin Sârbu
Pentru că mulţi oameni aveau deja dovada că Părintele îi ajută de acolo, de sus, fiind încredinţaţi că Părintele este sfânt, în data de 18.10.2023, Părintele Constantin Sârbu, înmormântat în curtea Bisericii Sapienţei, va fi deshumat. De cum a fost scoasă placa a doua din mormânt, un val de mireasmă s-a revărsat peste cei prezenţi. Mireasmă care a durat câteva zile. Credincioşi din Bucureşti şi din ţară au venit şi ei să-l vadă pe Părintele. La 1 noiembrie Arhiepiscopia Bucureştilor a solicitat parohiei Sapienţei ca Părintele să fie de urgenţă reînhumat. Personal cred că deshumarea a accelerat sau a hotărât luarea deciziei de canonizare a Părintelui Constantin Sârbu.
Un mare sfânt, care va alina durerile acestui neam. Un preot desăvârşit, numit de unii, asemenea lui Eminescu, „preotul nepereche”. Suntem binecuvântaţi să-l avem aici, în inima Capitalei.
Maria Buleu