În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, credincioşii aduc la biserică ofrande pentru sufletele celor dragi. Cunoscută şi sub denumirea populară de „Moşii de iarnă”, această zi este un prilej de comemorare şi rugăciune pentru cei care „s-au săvârşit în dreapta credinţă”. În iarna aceasta ne vom aminti de moşii şi strămoşii noştri pe data 18 februarie 2023. Astfel, în toate bisericile se va săvârşi Sfânta Liturghie, urmată apoi de slujba Parastasului pentru cei plecaţi dintre noi.
În Biserica Ortodoxă, cultul morţilor se întemeiază pe credinţa în nemurirea sufletului, în vieţuirea lui după despărţirea de trup, precum şi în Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Grija celor vii este de a-i purta în rugăciunile lor pe cei mutaţi la Domnul, mai ales în cadrul Sfintei Liturghii.
Sâmbetele morţilor și Moşii de iarnă
În rânduiala liturgică a Bisericii, orice zi de sâmbătă, cu câteva excepţii, este consacrată pomenirii morţilor. După cum fiecare duminică este o aducere aminte şi o retrăire a Învierii Domnului, fiecare sâmbătă este o imitare a Sâmbetei Mari, în care Mântuitorul Hristos S-a aflat „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul”.
Trei dintre sâmbetele din timpul unui an bisericesc sunt zile pe care le numim „de pomenire generală a morţilor” sau „Sâmbete ale morţilor”. Prima dintre ele este cea de acum, care precede Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, când, aşa cum spune Sinaxarul zilei, „dumnezeieştii Părinţi au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă, în nădejdea învierii veşnice”. A fost rânduită comemorarea în această sâmbătă pentru că în ziua următoare este prăznuită Cea de-a Doua Venire a Domnului, când va judeca lumea. Rugăciunea pentru cei adormiţi devine, astfel, o imagine a marii adunări eshatologice care va preceda Judecata, la care sperăm să dobândim cu toţii răspuns bun.
În Biserica Ortodoxă Română, sâmbetele morţilor sunt numite ale Moşilor, deoarece prin cuvântul „moş” sunt denumiţi înaintaşii dintr-un neam. „Din moşi-strămoşi” este o expresie care arată vechimea necunoscută.
De asemenea, există rânduiala sărindarelor în Postul Mare, care sunt pomelnice pe care credincioşii le aduc la biserică pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. „Dezlegarea” sau finalul acestor pomeniri se face în Sâmbăta lui Lazăr, dinaintea Duminicii Floriilor.
Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem mereu pentru cei adormiți
Cel mai important lucru pe care îl putem face pentru cei trecuţi la cele veşnice este pomenirea lor la Sfânta Liturghie. Fiind pomeniţi la Proscomidie, scoţându-se o miridă pentru fiecare, apoi la ectenia specială, de dinaintea Heruvicului, sufletele lor dobândesc mare mângâiere. Dacă cei care fac pomenirea se şi împărtăşesc la Liturghia respectivă, comuniunea cu cei adormiţi este cât se poate de deplină. Aceasta deoarece, după credinţa noastră, mărturisim că cei morţi participă împreună cu noi, în mod nevăzut, la Sfânta Liturghie. Prin primirea nemuritoarelor Daruri, îi ajutăm şi pe ei să primească nemurirea în Împărăţia cerurilor. Toate celelalte – parastasele, milosteniile sau lucrurile împărţite – nu fac altceva decât să însoţească această pomenire. Cei răposaţi nu mai pot face nimic pentru ei înşişi, sunt neputincioşi, fără trupuri, aşteptând mila celor rămaşi pe pământ, asemenea unor bolnavi care nu se pot mişca şi depind în totalitate de grija celor din jur.
Învăţătura despre datoria celor vii de a se ruga pentru cei adormiţi în Domnul a fost pusă în practică de creştini încă din primele veacuri. Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând tradiţia apostolică, scrie: „Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuşi Sângele Domnului este cel care, prin această Jertfă, se varsă pentru noi, netrebnicii, şi Însuşi Dumnezeiescul Trup este Cel care se jertfeşte în Sfântul Altar”.
Comuniunea cu cei plecați la cele veșnice
Așadar, în această sâmbătă ne rugăm pentru cei din care ne tragem, strămoşii cei mai îndepărtaţi, dar și cei mai apropiați nouă: veri, mătuşi, unchi, părinţi, fraţi, surori, copii și prieteni, într-un cuvânt, toţi cei dragi ai noştri, mutaţi în „lumea de dincolo”, pentru care se face parastas, se citesc rugăciuni spre „veşnica lor pomenire”.
Dat fiind misterul a ceea ce se află dincolo de această viaţă pământească şi imposibilitatea păstrării unei legături văzute cu cei plecaţi dintre noi, perioada acestor sâmbete este vremea apropierii, a rememorării, a reînvierii chipurilor dragi ale celor pe care i-am iubit. Şi în aceste frânturi de viaţă recuperată, în aceste momente de rugăciune înălţată pentru odihna sufletelor lor, suntem toţi laolaltă, ca în trecut. De asemenea, slujbe de pomenire se vor oficia şi în cimitire, lângă morminte. Cei vii se pot ruga pentru cei adormiţi în Domnul, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să ne rugăm pentru cei morţi, iar dacă cel mort este păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă este un drept, să câştige prinos de plată şi să mijlocească la Dumnezeu pentru noi”. Deci, adevăraţii creştini simt nevoia legăturii cu fraţii lor prin rugăciune, prin pomeniri şi prin slujbe speciale. Există totodată obligaţia firească de a-i pomeni pe cei adormiţi. Moşii de iarnă nu reprezintă neapărat o zi în care să ne plângem morţii, ci un prilej cu care îi pomenim şi le arătăm că nu i-am uitat.