Ca preot aflat oarecum în amurg, stau trist pe sumanul meu preoțesc, primit de la o văduvă săracă și cuget la vremurile prin care trecem. Au trecut mulți ani din viața mea și la bătrânețe Dumnezeu îți dă posibilitatea să privești lucrurile cu mai multă claritate. Aș vrea să prind în cuvântul meu toată amărăciunea vremurilor pe care le trăim, căci vă scriu acum, la începutul Săptămânii Pătimirilor Domnului, cu gândul la Învierea Lui și învierea noastră.
Gândul la Învierea Lui și la învierea noastră îmi dă putere să trec peste neputințele zilei de azi. Zile grele, de neînchipuit! Să serbezi Paștile cu ușile încuiate! Nu poți decât dacă îți scoți inima din piept și Dumnezeu îți pune în loc o inimă de piatră. Dar vreau să mă fac înțeles și să vă spun adâncul frământărilor mele.
Cum erau Paștile în vremea tinereților mele? Ne îmbrăcam în lumină și Dumnezeu era cu noi și noi eram ai Lui. Plângeam și ne bucuram împreună. El, ca Părinte, ne mângâia și pentru noi îmbrăca toată firea în floare ca să ne arate cum ne va îmbrăca pe noi dincolo, după trecerea de marea strâmtorare. Și cum eram noi, preoți și popor. Copii ai lui Dumnezeu. Și cum ne sileam să nu-L supărăm pe El și nici să pierdem dragostea Lui!
Au trecut anii și cu fiecare zi care s-a adăugat noi ne-am schimbat și El S-a întristat de Paști mai mult decât în Săptămâna Pătimirilor. Și a trecut timpul gândindu-mă ce a însemnat Paștile pentru El și pentru noi. Din cele studiate de noi la marea școală a teologiei românești, am aflat că primul Paști era trecerea de la neființă la ființă. Al doilea era de la robia egipteană la libertate în pământul făgăduinței. Câtă dragoste dumnezeiască se ascunde în aceste cuvinte! Iar al treilea, prin Iisus Hristos Domnul nostru, Paștile însemna trecerea din moarte la viață, a Lui și a noastră. Și de aceea, ori de câte ori spovedesc un credincios, îmi dau seama că l-am trecut prin spovedanie din moarte la viață și că a avut parte de învierea cea dintâi, iar pentru el moartea cea de-a doua nu mai are putere.
Tot așa, mă cufund în aceste gânduri și, ca dintr-un vis frumos, mă trezesc la realitatea tristă a vremurilor pe care le trăiesc astăzi. Începând din Sâmbăta Floriilor am mers în sector ca să duc stâlpări enoriașilor, ca nu cumva să sufere poporului lui Dumnezeu că nu are semnele creștinismului autentic în casa lui. Nici nu am vrut să mă gândesc la vremurile triste când ei stăteau în case și nu ieșeau să voteze familia sau când peste 53% (într-un sondaj recent) au fost mulțumiți că s-au închis bisericile. Nu m-am gândit la acestea, deși un gând căuta să mă oprească din lucrare, dar tot El mi-a dat puterea să merg mai departe, căci El ne-a zis: „Nu te teme, turmă mică, căci Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția.” (Luca 12, 32).
Și astfel mă trezesc ca dintr-un vis urât. Noi suntem turma mică, noi suntem poporul lui Dumnezeu când facem asemenea declarații? Ce trist este să constați că te lupți pentru o lume care de fapt este străină 53% de ceea ce Dumnezeu vrea de la noi! Dar noi trebuie să căutăm turma cea mică pentru care Dumnezeu a pregătit Împărăția Sa de la întemeierea lumii. Toate cuvintele Sfintelor Evanghelii din Săptămâna Pătimirilor ne-au invitat stăruitor să fim alături de Domnul în marea Lui singurătate, să fim lângă Maica Domnului, în sufletul ei străpuns de sabie. Și au fost mulți care ne-au făcut semne discrete că sunt cu noi și că sunt ai Lui și asta ne-a dat putere să biruim ispitele venite din partea unora care s-au postat în fața bisericii, amenințându-ne cu amenzi usturătoare pentru că am dat credincioșilor stâlpări de finic sau salcie, anafură sau un pai de lumânare. Căci ce puteai să dai dintr-o biserică cu porțile încuiate? Ce tristețe mi-a fost dat să simt la auzul cuvintelor arogante, pline de dispreț, ale unora care – în numele legii – ne executau fără milă!
Dar or să treacă toate și mă gândesc, nu fără rost, la toți cei care, fără Dumnezeu, declarându-se însă credincioși, ne amenințau cu cuvinte usturătoare. Și ce trist este să afli că oamenii se duc la magazine, la piață, iar în fața bisericii sunt somați de poliție să treacă mai departe!
Ce bine ar fi fost ca acești oameni ai legii să ne fi apărat de 30 de ani încoace de toți virusații acestui veac, care ne-au furat până și sfânta pâine de la gură! Acești oameni, pe care i-am plătit pentru complicitate tăcută, au făcut să dispară de pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu pământuri, păduri, munca părinților noștri, trupuri și suflete, valori inestimabile de care am fost deposedați în ultimul timp de când suntem păziți de „aleși oameni ai legii”. Și așa petrecem Paștele acesta. Ca o certare a lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastră.
Suntem totuși optimiști și cu gândul că tot El ne va ridica din moarte la viață și va face să renască neamul nostru românesc ca să ne putem despăduchea odată de toți hoții care se căpătuiesc pe aici și care își bat joc de tot ce avem mai sfânt.
Eu simt că sunt în amurg, dar ce va fi pentru generația tânără, pentru copiii noștri? Ce le lăsăm? Păduri defrișate? Ogoare transformate în deșert? Și robie, fără limită! Iată ce le lăsăm. Cu aceste gânduri întâmpinăm noi Paștele Domnului …
Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea putere să trecem prin aceste momente, ca să rămânem statornici în credință, liberi așa cum ne-a creat El și să nu socotească păcatele noastre, ci în marea Sa iubire de oameni să facă și pentru copiii noștri vremuri mai bune, ca să poată duce mai departe tezaurul credinței păstrat din moși în moși. Și așa cum părinții noștri, care nu beneficiau de toată tehnologia modernă, erau într-o strânsă legătură cu Dumnezeu și cu semenii, așa și ei.
Dacă ar fi să vă împărtășesc o bucurie, unica pe care am avut-o în această perioadă tristă, este aceea că, din mila credincioșilor noștri, nici unul din cei care au cerut ajutor bisericii nu au plecat fără mângâiere. Acestora le mulțumesc, care tăcuți, dar prezenți, au împărțit și au dat săracilor, de aceea „dreptatea lor rămâne în veac”.
E Paștele și vreau să-i iert pe toți cei care ne-au batjocorit și mă lupt să-i iert pe toți batjocoritorii de cele sfinte. Îl rog pe Bunul Dumnezeu să nu le socotească lor nesimțirea, delăsarea, indiferența și dușmănia, iar Lumina Sfântă să lumineze întunericul necunoștinței lor, să ne facă pe noi toți fii ai Luminii și să ne aducă la cunoștința adevărului ca să fim și noi, românii, un popor plăcut lui Dumnezeu.
Să ne ferească Dumnezeu de iude și pizmași, de hoți și perverși, de ticăloși și nesimțiți, de indiferenți și nepăsători. Iar El, care a Înviat din morți, să învieze și sufletele noastre. Să izbăvească neamul nostru de virusul ucigător al păcatului și să ne dea tărie să-L mărturisim pe Hristos cu aceeași convingere ca și părinții noștri, ca să păstrăm credința ortodoxă, cea dată Sfinților odată pentru totdeauna.
Așa gândeam și simțea sufletul meu până în Marțea Pătimirilor, când Dumnezeu, văzând amărăciunea poporului Său, a făcut ca aceasta să fie transformată în bucurie și să putem duce Sfânta Lumina până și în cel mai îndepărtat cătun. Și nu oricum, ci însoțiți de organele de ordine, de poliția română și de jandarmerie.
Ce sarcină minunată le-a încredințat Dumnezeu!
I-a chemat la sfințenie, la mântuire și la mărturisire. I-a chemat să devină fii ai Luminii ca să-și poată mărturisi credința și fidelitatea față de acest popor credincios și față de Biserica pe care El a câștigat-o cu scump Sângele Său.
Vă scriu aceste rânduri cu lacrimi în ochi. Ce mare chemare le-a făcut Dumnezeu, să calce pe urmele sfinților militari de altă dată. Și ei, fără să cârtească au mers ca niște atleți ai lui Hristos ca să le spună tuturor „și noi suntem creștini, și noi suntem cu voi”. Nu numai că vă apărăm, ci suntem fiii și frații voștri. Nimic nu putea schimba răutatea care ne cuprinsese pe toți ca acest parteneriat aducător de pace, care îndeamnă să iertăm totul pentru Înviere și să pornim pe alt drum de acum înainte. Eram prea dezbinați și prea încrâncenați. Ni se oferă șansa, din nou, să fim împreună, păstrând distanța socială.
Vom oficia din nou cultul divin de Paști cu bisericile închise, dar cu gândul că ziua de mâine va fi mai bună. Rugăm pe Dumnezeu, Cel Înviat din morți, să învieze și suflete noastre din moartea păcatului.
Aceste gânduri le aveam ieri, în Marțea din Săptămâna Pătimirilor. Dar azi, în Miercurea trădării Mântuitorului, lucrurile s-au sucit. Așa că m-am hotărât, împreună cu părinții care slujesc biserica noastră, să purtăm noi Sfânta Lumină pe la blocurile dumneavoastră. Poate așa ne mai schimbăm atitudinea față de Biserică, față de slujitorii ei și față de semeni. Este o lecție pentru toți. Sperăm ca să fim pe plac celor care, fără să ne cunoască, ne adresează cuvinte pe care mi-e și greu să le reproduc.
Așa cum v-am mărturisit încă de la începutul cuvântului meu, trec peste toate și sper ca împreună cu dumneavoastră să cântăm cu bucurie și deplină credință troparul pascal, atât pentru noi cât și pentru cei din morminte: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!”
Părintele Dinu
publicat in 20.04.2020