Sfânta Tecla, prima femeie care a pătimit pentru credinţa în Hristos
Se împlinesc, pe 24 septembrie 2020, trei ani de când, în aceeaşi duminică, a avut loc târnosirea bisericii Şerban Vodă şi aducerea moaştelor Sfintei Muceniţe Tecla. Acestea au fost primite prin bunăvoinţa Episcopiei Catolice din Milano, căci în Domul din Milano se află, aşezat lângă altar, capul Sfintei Tecla. În dimineaţa zilei de 24 septembrie 2017, Eliana Petria, o creştină devotată bisericii noastre – care locuieşte de mulţi ani lângă Milano şi a făcut în taină mult bine bisericii noastre – a adus cu mare evlavie o părticică din moaştele primei muceniţe a lui Hristos.
De atunci Sfânta Tecla, Întâia muceniţă şi cea întocmai cu Apostolii, ne veghează, ne îndrumă şi ne sfinţeşte în taină.
Despre Sfânta Tecla ştim că s-a născut în secolul I d. Hr., la Iconium (astăzi Konya, în Turcia), din părinţi înstăriţi. După ce l-a ascultat pe Sfântul Apostol Pavel, pe când acesta propovăduia în casa lui Onisifor, despre feciorie, ea s-a hotărât să-l urmeze pe Hristos şi a renunţat la intenţia de a se mărita. Mama sa, Teocleia, şi Tamir, logodnicul ei, s-au opus acestei decizii, iar acuzaţiile lor, aduse în faţa guvernatorului provinciei, au dus la întemniţarea Sfântului Apostol Pavel. Atunci, Sfânta Tecla a plecat de acasă, departe, ca să îl asculte pe Sfântul Pavel propovăduind în închisoare, plătindu-i pe gardieni cu bijuteriile sale pentru a putea pătrunde în închisoare.
La proces, Sfântul Pavel a fost alungat din oraş, dar Sfânta Tecla a refuzat să se răzgândească, cu toate lacrimile, ameninţările şi argumentele pe care mama ei şi guvernatorul le-au putut aduce. Ea era neclintită în hotărârea ei de a-L urma pe Mirele ei Iisus Hristos. Atunci, mama ei, înfuriată, l-a convins pe judecător să o condamne la moarte prin ardere de vie. Încurajată de dragostea ei pentru Hristos, ea a făcut semnul Crucii peste flăcări şi a fost înconjurată de lumină, rămânând neatinsă de flăcări. Ploaia şi grindina au stins focul şi, împreună cu tunetele, au dus la îndepărtarea celor care doreau să o omoare pe Tecla.
Ea i-a găsit pe Pavel şi pe însoţitorii lui, inclusiv pe Sfântul Apostol Barnaba, care se ascundeau într-o peşteră din apropierea oraşului. Împreună cu ei a mers să propovăduiască Evanghelia lui Hristos în Antiohia, făcând multe minuni şi suferind numeroase chinuri de-a lungul vieţii ei pentru slava lui Dumnezeu. După aceea, cu binecuvântarea Sfântului Pavel, Sfânta Tecla s-a retras într-o regiune pustie şi aspră din Seleucia Isauriei, unde a continuat să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu şi să-i vindece pe fiii Lui.
Pe locurile în care a pustnicit, a fost înălţată o mănăstire: Mănăstirea Sfânta Tecla din Maaloula. Aici se află şi moaştele Sfintei Tecla.
Tot aici, în anul 2009 a ajuns un grup de pelerini din parohia Şerban Vodă însoţiţi de Părintele Dinu Pompiliu. Cităm câteva din amintirile Părintelui, aşa cum au apărut ele în ziarul Lumina chiar atunci când maicile de la această mănăstire fuseseră răpite de islamişti în decembrie 2013. Cu rugăciuni la Sfânta Tecla ele au fost eliberate în martie 2014.
«În anul 2009, din mila lui Dumnezeu, călătorind pe urmele Sfântului Apostol Pavel, am ajuns împreună cu credincioşii şi ne-am închinat la locul convertirii şi în biserica în care s-a botezat marele Apostol al neamurilor, gura lui Hristos, dumnezeiescul Pavel (n.r. Damasc). Ne-am îndreptat spre Ma’lula, unde o biserică veche amintea de gloria de odinioară a creştinismului ortodox din Siria. Ma’lula este localitatea care număra în vremea aceea aproape 3.000 de suflete care mai vorbeau încă limba aramaică, vorbită de Mântuitorul Iisus Hristos. Momente de mare bucurie pentru toţi pelerinii să auzim vorbindu-se în aramaică, să le ascultăm cântările, care izbitor semănau cu ale noastre, încât ne-am simţit aproape ca acasă. Sufletul cald al acestor oameni, slujba, obiectele din muzeu, frescele, iconografia, toate ne-au înălţat spre Dumnezeu, mai ales atunci când, în limba aramaică, ne-au cântat „Tatăl nostru”.
Am continuat drumul nostru spre Mănăstirea „Sfânta Tecla”, zidită în cinstea ucenicei Sfântului Apostol Pavel. Clădirea aproape bizantină a bisericii, care ne aduce aminte de mănăstirile ortodoxe de altădată, n-a făcut altceva decât să ne introducă în atmosfera de taină a rugăciunii. Eram printre puţinii români care călătoream la această mănăstire. Am avut bucuria, atunci, să cunosc întreaga obşte a mănăstirii, în frunte cu maica stareţă, Pelaghia. Călugăriţe care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, smerite, în sărăcie şi ascultare şi în frumoasa curăţenie care se cuvine fiecărui creştin, ne-au impresionat mult prin ospitalitatea lor. Ne-am simţit ca acasă; ne-au vorbit despre minunile săvârşite de Sfânta Tecla şi de răspândirea creştinismului ortodox într-o lume a islamului. Erau pline de încredere în Dumnezeu şi simţeau că prin lupta lor în această zonă vor primi de la El cununa cea neveştejită a măririi.»
Azi Ma’lula şi mănăstirea sunt distruse. Să ne rugăm ca pacea să coboare peste aceste locuri, biserica siriană să supravieţuiască, iar atacurile şi distrugerile islamiştilor asupra bisericilor şi creştinilor din Siria să înceteze! Iar Siria să redevină „acasă”pentru toţi sirienii.
Articol apărut în foaia duminicală „Cuvântul care zidește” nr. 38 / 20 septembrie 2020
Moment aniversar
„Ascultând Apostolul care s-a citit astăzi în biserică am retrăit tainic momentul Sfințirii Bisericii. S-a scurs un an de zile de la acest eveniment. Și ecoul acestui eveniment mai mișcă încă inima noastră. Să-l ascultăm pe dumnezeiescul Pavel care scria corintenilor (9, 6-7): „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună.” Așa au fost enoriașii Parohiei Șerban Vodă, au semănat cu dărnicie, cu inimă bună. De aceea au și secerat cu dărnicie, cu inimă bună și au simțit iubirea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a făcut să crească roadele dreptății noastre ca în toate să ne îmbogățim și să-I aducem lui Dumnezeu mulțumiri pentru toate. Vor trece ani, iar noi, peste ani și ani, vom resimți iarăși și iarăși cum Dumnezeu a făcut să crească roadele dreptății noastre spre binele comunității și a urmașilor noștri, dar mai ales spre slava lui Dumnezeu.”
Părintele Dinu
24 septembrie 2018
Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Cel ce trimite bucurii sfinte la ceas de sărbătoare!
Pe Eliana Petria am menționat-o de multe ori în paginile foii duminicale. Ea și familia ei sunt printre ctitorii bisericii Șerban Vodă. A făcut multe fapte bune, în spatele cărora stau dragostea, generozitatea și credința în Dumnezeu.
Dar binele fără de preț pe care l-a făcut pentru biserica noastră este acela că a înlesnit aducerea a numeroase Sfinte Moaște din Italia la parohia noastră. De aceea, vă aduc aminte de rândurile pe care Eliana Petria le scria către noi la un an de la sfințirea bisericii noastre. Care și astăzi ne transmit emoția acelei zile pe care am trăit-o cu cu toții la sărbătoarea târnosirii din 24 septembrie 2017 pe care nu o vom uita niciodată.
Iar dacă oameni care sunt departe de țară nu uită biserica noastră și se străduiesc să facă atâtea pentru ea, cu atât mai mult noi, pentru Bunul Dumnezeu, se cuvine să nu uităm pe maica noastră, Biserica și să ne aducem și noi obolul milosteniei și iubirii noastre de Dumnezeu. (n.r.)
23 Septembrie 2017. Bucureşti. Parohia Şerban-Vodă. Eram în ţară şi amânasem – împreună cu familia mea – plecarea înapoi în străinătate deoarece aşteptam şi noi cu înfrigurare, dar cu multă bucurie, momentul cel înălţător şi sfinţitor pentru noi toţi: acela al Târnosirii bisericii. De curând se decisese şi data sfinţirii frumosului locaş de cult: 24 Septembrie, aşa cum rezulta din scrisoarea adresată părintelui paroh Dinu Pompiliu şi întregii parohii, de către Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
24 Septembrie 2017. Ziua pomenirii Sfintei Întâia Mare Muceniţe Tecla, cea întocmai cu Apostolii, şi a Sfântului Cuvios Siluan Athonitul. Era ziua alesului Trandafir din Grădina Maicii Domnului, înrourat de Duhul Sfânt şi înmiresmat de parfumul rugăciunii revărsate peste întreaga lume – Cuviosul Siluan – şi al Porumbiţei feciorelnice, dar cu zbor de Vultur înaripat de Harul Sfântului Duh – Tecla – mireasa lui Hristos, cea plină de frumuseţe şi înţelepciune! Era cea de-a 18-a Duminică după Rusalii, cea în care se citeşte pericopa evanghelică referitoare la Pescuirea minunată.
Biserica, corabia mântuirii, era aproape gata. Pregătirile pline de fervoare ale parohienilor se apropiau de sfârşit. Năvoadele şi mrejele pricepuţilor şi curajoşilor pescari erau lucrate şi arătate lui Dumnezeu, gata de sfinţire …
Biserica era împodobită precum o logodnică iubitoare şi credinciosă care îşi aşteaptă cuminte mirele mult-dorit. Totul strălucea de frumuseţe sfântă. Chiar şi sufletele credincioşilor!
În aer plutea deja mireasma de sărbătoare şi emoţia sfântă a solemnului eveniment care se pregătea să aibă loc. Era o pregătire de aproape două decenii…era rodul unei seminţe care fusese udată de lacrimile pline de speranţă ale atâtor ochi aţintiţi spre Cer, fusese săpată de râvna slujitorilor devotaţi care cu pricepere scormoneau adâncurile sufleteşti ale păstoriţilor în căutarea şi aflarea comorii cea de mult preţ a credinţei, fusese ocrotită şi încălzită de căldura atâtor suflete pline de lumina speranţei şi a iubirii de cele sfinte!
Dimineaţa zilei de 24 Septembrie 2017. Dumnezeu – Tatăl mângâia cu lumină sfântă zorii dimineţii. Era o frumoasă zi de toamnă blândă. O zi gătită în straie de sărbătoare. Un vânt uşor adia prin văzduhul plin de pace, binecuvântând uşor copacii, iarba din jurul bisericii si sufletele oamenilor. În jur se simţea o armonie sosită ca un dar de Sus şi ca un semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu. Creştinii bucuroşi veneau în număr tot mai mare spre biserică. Toţi purtau în inimile lor daruri alese pentru Dumnezeu, precum potirele în ceas de sărbătoare sunt pline de arome şi vinuri parfumate, aşa şi credincioşii purtau spre biserică – ca daruri – virtuţile, munca stăruitoare şi abnegaţia lor…
Nici noi nu voiam să sosim în curtea bisericii cu mâinile goale… şi, într-adevăr, aşa a rânduit prea Bunul şi prea Milostivul Dumnezeu…
Prin ajutor dumnezeiesc şi cu hotărârea şi părinteasca binecuvântare a iubitului Preasfinţit Părinte Episcop Siluan al Italiei, se decisese şi se pecetluise ca o mică părticică din moaştele Sfintei Tecla să ajungă în Altar la Biserica Şerban Vodă chiar de ziua Sfintei, exact în ziua cea mare a Târnosirii!
Am căutat cu emoţie un vas curat pe care să poată fi oferită mica răcluţä cu sfintele moaşte la Altar.
Ne povăţuise unul din Episcopii Bucureştiului ca la Sf. Liturghie să oferim la altar – ca jertfă pentru iertarea păcatelor – un dar cât de mic, pentru a cere binecuvântarea lui Dumnezeu şi pentru a încerca să fim mulţumitori şi ascultători ai Cuvântului Său: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate!”
Deseori – alături de pomelnic – duceam la Sfântul Altar câte o lumânare de ceară curată sau o cutiuţă de tămâie… dar acum Bunul Dumnezeu mă desemnase să aduc ca jertfă chiar o părticică din capul Sfintei Tecla – Lumânarea cea de aur a rugăciunii curate neîncetate şi Tămâia cea nepreţuită care, în arderea sa pentru omenire, înmiresmează permanent Prestolul Preasfintei Treimi!
Nici un vas nu mi se părea destul de curat şi destul de potrivit pentru a aduce la Sf. Altar preţiosul odor!… Până la urmă însă am găsit în casa unei înţelepte credincioase a parohiei o tavă de argint, frumos lucrată şi m-am mirat – pentru a nu ştiu câta oară! – cât de minunat lucrează Dumnezeu! Această enoriaşă era ea însăşi o jertfă vie, o viaţă închinată lui Dumnezeu, o credincioasă model care – ani de-a rândul – s-a străduit, cu timp şi fără timp, să adune permanent fonduri pentru construcţia bisericii.
Am luat tăviţa şi am împodobit-o cu un alt odor de mare preţ: Tricolorul românesc! Acesta mi se părea cel mai potrivit „piedestal” pentru aducerea darului de jertfă; Tricolorul românesc, sfinţit de atâţia eroi si luptători pentru neam, acesta era cel mai potrivit aşternut pentru înmânarea sfintelor moaşte la Altar!
Se apropia cu paşi repezi începerea solemnităţii. Cu o mare emoţie în suflet, luând tăviţa în ambele mâini, m-am apropiat de uşa din stânga a Sfântului Altar, străjuită de Arhanghelul Bucuriei, Gavriil, cel al vestirilor frumoase. Trăiam o bucurie de nedescris. Sub cutiuţa cu scumpul odor aşezasem cu grijă, într-un plic frumos, certificatul semnat şi parafat de Episcopia Catolică de la Milano. Acolo – în impunătorul Dom al vechiului Mediolanum – este adăpostit cu mare cinste, capul Sfintei Tecla.
Sub ochii Arhanghelului Bucuriei s-a apropiat de uşa Altarului Părintele paroh Dinu Pompiliu. Cu emoţie sfântă şi nespusă bucurie a primit-o în mâinile sale pe Sfânta. Ea era acolo, pe tăviţă, ca o martoră a solemnului moment. Ducea la Cer mărturia mâinilor brăzdate de muncă, de nopţi de Priveghere, de multă răbdare şi de multă jertfă şi rugăciune ale Părintelui Dinu, care o primise în mâinile sale. Sfânta a ştiut să răspundă necondiţionat la chemarea preotului paroh, care îşi dorise foarte mult ca să o invite pe Sfânta Tecla la momentul sfinţirii, care avea loc chiar de ziua prăznuirii Sfintei.
Mai era chiar şi un alt motiv, poate la fel de puternic: cu ani în urmă, mergând în pelerinaj cu un grup de credincioşi chiar în mănăstirea de maici din Antiohia Pisidiei, locul de naştere al Teclei, părintele paroh avusese bucuria şi cinstea să fie servit la masă chiar de sfintele măicuţe ale Mânăstirii, toate aceste vieţuitoare ale acelei mănăstiri fiind mântuite prin focul muceniciei, la puţin timp după plecarea pelerinilor de acolo. Mult şi-a dorit părintele paroh mângâierea venită prin sosirea acestor sfinte Moaşte! Era vie în sufletul şi în memoria parohiei amintirea acestor măicuţe sfinte, care – întocmai Învătăţorului lor, Hristos – au iubit mai mult să servească decât să li se servească! Şi toate şi-au încununat pământeştile lor vieţi, luând cununa muceniciei! Iată acum Sfânta din Antiohia Pisidiei, Tecla, venea să mângâie pe cei care odinioară fuseseră odihniţi ca pelerini, în sfânta mănăstire de acolo, prin iubirea creştinească exemplară a maicilor de acolo.
Duminică, 24 septembrie 2017. Orele dimineţii treceau cu repeziciune. Se apropia marea Sărbătoare! Cu toţii ne amintim cu negrăită bucurie şi sfântă duioşie de înălţătoarele momente petrecute! Cerul cel darnic S-a revărsat atunci în biserică şi darul oamenilor a fost afierosit lui Dumnezeu! Se pogora cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu peste zidurile, peste sufletele prezente şi în tot spaţiul sfântului locaş!
Cuvântul de învăţătură, plin de căldură părintească, de iubire mulţumitoare, de mângâiere, de încurajare, de felicitare şi de bucurie tainică, adresat întregii adunări de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, încălzea inimile părinţilor şi ale credincioşilor. Cuvintele Întâi Stătătorului întăreau şi pecetluiau binecuvântarea lui Dumnezeu revărsată din belşug peste toţi!
A fost ca la Înviere! Momente înălţătoare şi sfinţitoare cu adevărat, râuri de Har s-au vărsat cu îmbelşugare peste toate sufletele şi în inimile credincioşilor, peste toate pietrele, betoanele şi ungherele locaşului sfinţit, peste întreg cartierul! Cerul şi pământul se întâlneau în bisericile vii şi în biserica de zid, prin bunăvoinţa Divinului pogorât peste materie… Momente de neuitat, săpate cu litere de aur în Cartea Vieţii şi în inimile tuturor – cler şi popor! Un nou Început care a izvorât binecuvântări şi încununări în zilele care au urmat. Trei zile Sfântul Altar a fost Cer deschis, iar 40 de zile fără încetare au fost înălţate rugăciuni de mulţumire de pe masa Sfântului Altar, devenit Mormânt plin de Lumina Învierii, aşezat de această dată în pământurile Bucureştiului.
Text parțial din articolul apărut în foaia duminicală „Cuvântul care zidește” nr. 38 / 23 septembrie 2018