(14 Octombrie 1922 – 14 Februarie 2026)
— O sută de ani de jertfă, onoare și recunoștință —
„Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Iubiți credincioși, onorată asistență, îndurerată familie,
Ne aflăm astăzi în fața unui om decedat care nu marchează doar sfârșitul unei vieți, ci închiderea unei cronici vii. Domnul Severică Tasbac, la vârsta patriarhală de 104 ani, trece pragul veșniciei nu ca un simplu trecător, ci ca un învingător al timpului. Viața sa a fost o adevărată epopee a datoriei, o succesiune de miracole pe care doar credința le poate explica.
IZVORUL PUTERII: COPILĂRIA ȘI CREDINȚA STRĂMOȘEASCĂ
Toată tăria de mai târziu a domnului Severică s-a plămădit în anii pruncii, în satul Piatra, com. Stoenești. Acolo, sub cerul Muscelului și în tinda bisericii, a învățat că viața este o liturghie a muncii. Chiar și după ce a plecat la București, la frageda vârstă de 14 ani, a purtat în suflet „icoana sătenilor săi” – chipurile acelor oameni dârzi, curați și buni care i-au fost repere de integritate. Această legătură mistică cu pământul natal și dragostea pentru biserica satului l-au ocrotit în cele mai negre ore ale istoriei.
TESTUL FOCULUI: MAȘINA DE RĂZBOI ȘI PRONIA DIVINĂ
În anul 1943, tânărul Severică a fost aruncat în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial. Experiența sa de front a fost una de un dramatism cutremurător: aflat la volanul unei mașini de luptă, a condus prin foc și moarte, traversând momente în care speranța omenească părea stinsă. A văzut cu propriii ochi cum cădeau secerați, în stânga și în dreapta sa, tineri flăcăi ai armatei române.
În acele clipe de groază, Severică a înțeles că supraviețuirea sa nu este rodul hazardului, ci al Purtării de grijă a lui Dumnezeu. Faptul că s-a întors acasă, teafăr din mijlocul flăcărilor, a fost miracolul care i-a pecetluit destinul, transformându-l într-un martor al milei divine pentru tot restul veacului său de viață.
CRUCEA PIERDERII ȘI RĂBDAREA LUI IOV
Longevitatea nu a fost un drum lin. Ultimii șapte ani au adus încercări care ar fi frânt un suflet mai puțin ancorat în Hristos: moartea soției sale, Ecaterina, și pierderea a doi fii. În fața acestor morminte, veteranul a purtat crucea cu o tărie brâncovenească, fiind mângâiat de prezența celorlalți copii și a celor 4 nepoți. Recunoașterea venită din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, prin oferirea Ordinului Sfinților Martiri Brâncoveni, a fost confirmarea faptului că domnul Severică a rămas, până la 104 ani, un ostaș neînfrânt pe frontul suferinței umane.
ÎNTOARCEREA LA PIATRA: ODIHNA SUB UMBRA MATEIAȘULUI
Dorința sa de a fi înmormântat în satul Piatra, lângă părinții săi, este icoana deplinii păci. Satul său natal, aflat la poalele Mateiașului, devine acum locul de odihnă al ostașului care se retrage la raportul final. Se întoarce la țărâna natală după un secol, demonstrând ceea ce Sfântul Grigorie de Nyssa numea „dorul sufletului după patria sa cerească”.
„SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE!”
Cea mai înaltă distincție a vieții sale este faptul că a plecat spovedit și împărtășit, pecetluind un secol de existență cu mărturisirea Sfântului Ioan Gură de Aur. Să poți rosti aceste cuvinte după ce ai condus prin moarte pe front și ai îngropat copii la bătrânețe este semnul unei sfințenii atinse prin răbdare.
Domnul Severică Tasbac își predă astăzi sufletul în mâinile Generalului Oștirilor Cerești. Drumul său se oprește acolo unde a început, sub cerul de la Piatra, într-o liniște pe care doar eroii o pot dobândi. Către familie, lăsăm îndemnul de a păstra vie moștenirea sa: corectitudinea, hărnicia și dărnicia.
Rugăm pe Hristos, Cel ce a înviat din morți, să așeze sufletul ostașului Severică în corturile drepților, unde nu mai este război, nici moarte, ci viață fără de sfârșit.
VEȘNICA LUI POMENIRE DIN NEAM ÎN NEAM!