„Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergețI și roadă să aduceți.” (Ioan 15, 16)
În Biserica Șerban Vodă avem mulți sfinți. Desigur, cei mai mulți veghează de pe pereții sfântului lăcaș. Ridicându-ne privirea spre Cer în dulce rugăciune, îi aflăm Acolo pe cei care au răspuns chemării Mântuitorului: să-și ia crucea și să-I urmeze. Ne privesc de sus și ne îndeamnă să facem același lucru. Să căutăm sfințenia și să o urmăm pe ea, știind că Hristos Domnul ne-a încredințat că vom reuși: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33)
Apoi, pe sfinți îi avem în icoane. Și nu în cele din urmă, avem în racle părticele din sfintele lor moaște. Pe rând au venit din țară și din străinătate, din Est și din Vest, mulți sfinți. Ne plecăm cu evlavie și ne închinăm smerit în fața fiecăruia dintre ei, mulțumindu-le în primul rând că au ALES să vină la noi, să ne ajute, să ne tămăduiască, să ne lumineze, să ne întărească și să ne sfințească.
Este o minune cum au venit acești sfinți la noi. O minune de care, de cele mai multe ori, nu suntem vrednici. Nici măcar să o apreciem cum trebuie. Trecem grăbit pe lângă ei sau numai cu interes, am uitat să ne înfiorăm de scânteia de dumnezeire ce adumbrește peste ei. De multe ori nici măcar cuviincioasa închinăciune sau metanie nu o mai facem. Cerem și tot cerem, atingem cu mâinile bucățica de foc ceresc sperând să luăm doar putere, energie de la ea. Uităm de cele mai multe ori să mulțumim, uităm să dăm slavă lui Dumnezeu pentru ei. Nu știu câți cunosc CĂRUI SFÂNT se închină. Dacă măcar le știu viața și martiriul.
Binecuvântați cu aceste mari daruri, care au fost aduse și din dragostea și râvna preoților noștri, parohia noastră ARE DATORIA DE A-I CINSTI cu multă luare aminte la praznicele lor. Neîncăpătoare să fie biserica și curtea la slujbele din zilele lor. Să le citim acatistele, paraclisele și viețile lor. Să-i cunoaștem cât mai bine, să le urmăm viața și să fim într-un gând în rugăciune cu ei, ca să ne facem părtași de vindecările, ajutorul și sfințenia lor.
Azi, de Duminica Tuturor Sfinților, să nu uităm că aceștia nu mai au naționalitate și nu mai au țară. Sunt permanent în tot locul, chemați de dragostea, durerea sau disperarea unei mame, unui suferind, unui încercat al vieții.
La fel ca și noi, sfinții au fost încercați, iar sfințenia nu li s-a dat ca un dar exterior, ci ea a fost împletită cu jerfa, curajul mărturisitor, rugăciunea continuă și împlinirea învățăturii Evangheliei. Sfântul Duh S-a pogorât peste ei când aceștia au pus înainte de toate pe Dumnezeu. Și toate celelalte s-au adăugat în viața lor și a celor apropiați.
Un sfânt apropiat de zilele noastre, plin de daruri, a trăit o viață plină de necazuri, o viață martirică, de la care nu a dat înapoi. S-a pus în slujba oamenilor, vindecând trupuri și suflete și neabdicând nicio clipă de la datoria creștină și misiunea de păstor al turmei lui Hristos. Despre Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeei și Doctorul fără de arginți vorbesc acum, cel care niciodată nu a despărțit munca sa de medic chirurg de misiunea sa de preot și ierarh. Nu a făcut niciun fel de compromisuri, într-o lume dictatorială, ateistă, lipsită de morală, compasiune și valoare. Om de știință, profesor, doctor și preot nu a făcut concesii regimului. Alerga mereu în slujba celui sărac, bolnav, avându-L mereu pe Hristos aproape. De altfel, spre apusul vieții mărturisește că a iubit mult pătimirea, fiindcă minunat curățește sufletul. Iar apoi dezvăluie că în tot timpul încercărilor sale a fost mereu însoțit, L-a simțit pe Hristos aproape.
Să ni-l luăm și noi pe acest sfânt călăuză, să ni-l facem prieten și apropiat, să învățăm cu el să pășim spre mântuire!
Sfântul Ierarh Luca, arhiepiscopul Crimeei, ocrotitorul parohiei Şerban Vodă
Azi, 11 iunie 2023, parohia Şerban Vodă este în mare sărbătoare, căci prăznuim un sfânt de seamă, ocrotitor al bisericii noastre: Sfântul Ierarh Luca, arhiepiscopul Crimeei. Ierarh, predicator, doctor, cercetător, profesor universitar. Trăitor în timpul celei mai tiranice stăpâniri ateiste, a bolşevismului din Uniunea Sovietică. Păstor martir şi tămăduitor fără de arginţi, a fost o lumină pentru vremea în care a trăit şi un model pentru noi, într-o lume care se secularizează pe zi ce trece.
Canonizat în anul 1995 de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene şi în anul 2000 de Biserica Ortodoxă Rusă, va fi repede apreciat şi chemat în rugăciune şi de credincioşii greci. Curând este cunoscut şi de români, se traduc cărţile sale sau cele în care se istorisesc viaţa şi minunile sale. Părticele din sfintele sale moaşte ajung şi în România.
Moaştele Sfântului Luca al Crimeei în Parohia Şerban Vodă
În Bucureşti, în trei locuri ne putem închina la moaştele Sfântului Luca: Paraclisul „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” al Institutului de Endocrinologie „C. I. Parhon”, Paraclisul „Sf. Mare Mc. Gheorghe” al Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca şi Biserica Şerban Vodă.
Pe 11 august 2012, moaştele Sfântului Luca au fost aduse la biserica noastră din Rusia şi au stat o vreme pe Sfânta Masă din Altar. Ele au fost aduse prin purtarea de grijă a doctorilor Traian Ursu şi Ioan Cristian Stoica, chirurgi ca şi Sfântul Luca, și direct din Moscova de domnul Călin Bultoc, un creștin apropiat bisericii noastre. Cel care ne-a dăruit moaștele a fost PS Augustin, Episcop de Gorodeţ şi Vetlujsky, care de Floriile din aprilie 2011 ne-a vizitat și ne-a promis sprijin pentru a primi moaștele Sfântului.
O lună mai târziu, în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28-29 septembrie 2012, s-a hotărât includerea din anul 2013 în calendarul creştin ortodox român a pomenirii Sfântului Ierarh Luca, arhiepiscopul Crimeei, cu ziua de prăznuire 11 iunie.
La 14 octombrie 2012, după Sfânta Liturghie, moaştele Sfântului Ierarh Luca şi icoana sa au fost scoase din altar şi depuse spre închinare în biserică. Iar pe data de 11 iunie 2013 l-am prăznuit pentru prima dată pe acest nou ocrotitor al bisericii Şerban Vodă.
Viața Sfântului Luca
A vorbi despre viața, personalitate și lucrarea Sfântului Luca este foarte greu. Acest mare sfânt a trăit, a îndurat și a dăruit cât pentru 10 vieți. Pentru noi, cei de azi, trăitori în confort și bogăție – față de condițiile secolului XX în Rusia bolșevică – este imposibil de închipuit cât și cum a muncit, cât a suferit și cum a putut să fie la un nivel atât de înalt de excelență în toate domeniile pe care le aborda.
Valentin Voino-Iasenețki s-a născut la 14/27 aprilie 1877 la Kerci, în Crimeea, într-o familie cu rădăcini princiare. Din fragedă tinereţe a fost atras de slujirea celor umili şi nevoiaşi, dorind să potolească durerile şi să salveze vieţile celor care abia aveau bucăţica zilnică de pâine. A vrut să fie învăţător de ţară, spre a lumina mintea lucrătorilor nefericiţi ai pământului. Dar chemarea sa, aproape concomitentă, a fost către medicină şi către slujirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ca medic, a fost un geniu şi un excelent chirurg. Deşi avea talent de pictor şi a susţinut chiar examene pentru a fi admis la Academia de Arte Frumoaste din Sankt Petersburg, înainte de examenul final îi scrie mamei că el trebuie să se pună în slujba oamenilor pentru a le salva viaţa.
Va absolvi Şcoala de Medicină de la Facultatea din Kiev cu note excelente. Colegii erau siguri că se va dedica cercetării în medicină sau va rămâne la catedră. Cu toate acestea el alege să fie doctor de ţară. Studiază mult, învaţă germana, franceza, engleza pentru a citi în original cărţile de specialitate. Îşi dă doctoratul în anul 1916, cu o teză privind anestezia locală, o metodă revoluţionară în acea vreme în care se opera cu anestezie totală, cu cloroform, procedură de multe ori fatală.
Se căsătoreşte cu Anna Vasilevna, asistentă, pe care o cunoaşte în timp ce amândoi lucrau la Crucea Roşie. Munceşte enorm ca medic în spitalele de ţară sau militare, având grijă şi de perfecţionarea sa profesională. Cercetarea medicală l-a acaparat, şi aceasta doar din dorinţa de a găsi metode pentru salvarea cât mai multor vieţi. Aşa ajunge să scrie o lucrare numită „Eseu despre chirurgia infecţiilor septice”, lucrare care şi azi este de mare folos medicilor. De îndată ce a început să lucreze la ea, îi vine în minte un gând neobişnuit: când cartea va fi terminată, o va semna cu nume de episcop. A fost surprins, pentru că niciodată nu s-a gândit să devină preot.
Familia i se măreşte treptat, soţia sa născând patru copii. În anul 1917, soţia sa Anna se îmbolnăveşte de tuberculoză. Se vor muta în Taşkent, doctorul Valentin Voino-Iaseneţki sperând că soţiei sale îi va prii clima de aici. El va fi numit medic-șef al spitalului din Tașkent și se va ocupa de deschiderea Universităţii din Taşkent, fiind numit de Moscova la catedra de anatomie şi chirurgie topografică. Va munci mult, va studia, va preda, va opera zeci de pacienți săptămânal.
Starea soției sale nu se îmbunătățește căci foametea, era încă război, lipsa unor medicamente adecvate, supărările îi vor agrava boala şi în anul 1919 doctorul va trece printr-o mare dramă, rămânând singur în urma morții iubitei sale soţii.
Chemarea lui Hristos
Viaţa i se schimbă total când episcopul Inochentie al Taşkentului îi spune că Biserica are nevoie de el. I se pare firesc să accepte propunerea de a fi preot, într-un moment de mare prigoană împotriva slujitorilor altarului. Pentru că şi sufletul lui a simţit această chemare, va fi hirotonit preot în anul 1921, iar în anul 1923, deoarece arhiereii Bisericii adevărate erau îndepărtaţi, deportaţi şi ucişi şi era mare nevoie de ierarhi, preotul Valentin Voino-Iaseneţki este tuns în monahism chiar în casa sa. Apoi, în mare taină, la 30 mai 1923 este hirotonit episcop de către alţi doi arhierei.
În Rusia din acea vreme se crease o Biserică aşa-numită „vie”, al cărui cler era aservit noii puteri. Aşadar, încă din start autorităţile îl consideră duşman al orânduirii. Din acel moment începe calvarul.
Arestările şi exilurile Sfântului Luca
În seara zilei de 9 iunie 1923, la reşedinţa sa vin doi agenţi ai serviciilor secrete, care-i percheziţionează casa şi, sub privirile speriate ale copiilor, îl arestează. „Aşa au început pentru mine cei unsprezece ani de temniţe şi exiluri. Cei patru copii ai mei au fost daţi în grija Sofiei Sergheevna. Au fost alungaţi din locuinţa destinată medicului şef şi li s-a pus la dispoziţie un spaţiu mic, în care au putut încăpea doar după ce copiii au zidit o mansardă, obţinând astfel încă un etaj. Pe Sofia Sergheevna nu au alungat-o de la serviciu şi din salariul ei trăiau atât ea, cât și copiii”, mărturisea Sfântul Luca. A fost dureros faptul că cei patru copii ai săi, trei băieţi şi o fată, au crescut singuri, ani întregi, departe de tatăl lor şi de sprijinul material şi moral al acestuia. După moartea soţiei doctorului, acesta o roagă pe asistenta medicală Sofia Sergheevna Veleţkaia să aibă grijă de copiii săi. Ea va accepta și le va fi ca o mamă copiilor, nepărăsindu-i niciodată. Cât Sfântul Luca a fost acasă şi și-a putut exercita profesia de medic, familia a fost cât de cât unită şi apărată. Dar în perioadele de arest și exil, ani întregi familia nu mai știa nimic de el.
11 ani a fost în arest și în exil. A fost arestat de patru ori și a trecut prin trei perioade de exil. A ajuns în trei din închisorile din Moscova, apoi exilat în Siberia la Enisesk, Haia, Turuhansk, la Cercul Polar de Nord-la Plahino, la Kotlas și Arhanghelsk, la Krasnoiarsk și Murta Mare. Oriunde ajungea încerca să-și facă datoria de medic și de episcop. Pentru faptul că era un medic excepţional şi aveau nevoie de el, i s-a permis să profeseze între perioadele de temniţă sau exil, chiar dacă purta în permanenţă rasa pe el. Emblematic este faptul că întotdeauna opera numai în prezenţa icoanei Maicii Domnului, iar când i-a fost interzis acest lucru, a părăsit pur şi simplu spitalul.
Îi iubea enorm pe pacienţii săi, pentru el erau oameni, suflete şi nu „cazuri”. Medicii care i-au fost aproape vorbesc despre faptul că îi cunoştea pe toți pacienţii săi și-și amintea după mulţi ani cine era fiecare, de ce a suferit, cum a decurs operaţia. Iar dacă se întâmpla, foarte rar ce-i drept, să-i moară după operaţie un bolnav, plângea şi se ruga mult pentru el!
Pentru că aveau nevoie de el, era îngăduit în spitale: era episcop, iar aceasta însemna un grav afront adus autorităţilor sovietice. A avut parte de suferinţe cumplite: a fost despărţit de familie, închis, torturat, exilat. A cunoscut sărăcia extremă, foametea, frigul cumplit. A ajuns de două ori în ţinuturi nemilos de friguroase: la Cercul Polar şi în Siberia. Era cuprins de multe ori de durere pentru familia sa şi de îngrijorare pentru Biserica sa. Oriunde s-ar fi aflat, se punea în slujba vindecării şi salvării oamenilor şi nu uita să-L aducă pe Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Slujea, boteza, mângâia, dar mai ales predica, pentru că însăşi Evanghelia fusese exilată din Rusia sovietică şi era nevoie de împărtăşirea ei.
Oriunde s-ar fi aflat, se îndrepta spre spitale unde îşi oferea experienţa sa pentru tămăduirea bolnavilor. Muncea până la extenuare, operând uneori şi 10 ore pe zi. Îşi continua cercetările medicale, scria, se ruga, unde putea slujea ca arhiereu, totul într-o sărăcie cumplită, cu sănătatea din ce în ce mai zdruncinată şi cu o vedere slabă, care va înainta încet, dar sigur, spre o orbire definitivă.
Niciodată însă nu va uita să-i tămăduiască pe oameni. Când nu a mai văzut şi nu a mai putut opera sau mai târziu când era în imposibilitatea chiar de a pune un diagnostic corect, se ruga mai mult pentru cel bolnav, făcea cruce peste locul vătămat, şi iată, chiar din timpul vieţii lui, a început să facă vindecări minunate!
Începutul celui de-al doilea război mondial îl găseşte în exil în Siberia, la Murta Mare. Situaţia dramatică a războiului îl determină pe Sfântul Luca să se pună pe sine, cunoştinţele sale şi experienţa sa la dispoziţia statului, pentru îngrijirea răniţilor de război, urmând ca după terminarea războiului să-şi reia exilul. Moscova răspunse imediat: „Profesorul să fie transferat la Krasnoiarsk”. Este numit medic-şef şi coordonator al tuturor spitalelor militare din regiune, ajungând să aibă în subordine 150 de spitale militare.
Recunoaşterea activităţii sale medicale
A fost chemat la congrese şi alte întâlniri de înalt nivel academic. Câtă vreme i s-a îngăduit să apară în rasă şi cu engolpion, va fi prezent la aceste manifestări. Când însă i se pune în vedere să poarte haine civile, va renunţa să mai vină la aceste evenimente.
Ca o încununare a întregii sale activităţi medicale şi ştiinţifice, va primi în anul 1946 Premiul Stalin, ordinul I şi suma de 200.000 ruble, pe care o va dona în mare parte orfanilor de război.
Activitatea sa ca medic şi cercetător a devansat chirurgia rusă cu 50 de ani. A făcut foarte multe operaţii inovatoare, în special la oase, membre inferioare şi superioare, organe interne, ochi, unele în condiţii improprii. A făcut chiar şi primul transplant de rinichi.
Arhiepiscop de Simferopol şi Crimeea
În luna mai a anului 1946, arhiepiscopul Luca este transferat în Crimeea, ca arhiepiscop de Simferopol şi Crimeea. Aici situaţia era dramatică. Sate şi oraşe întregi erau pustiite, sărăcia domnea peste tot. Pe de altă parte, în toată Crimeea nu exista decât o biserică. Atât regimul sovietic ateu, cât şi războiul au distrus toate mănăstirile şi bisericile. La sfârşitul anilor ‘40, datorită perseverenţei şi eforturilor Sfântului, funcţionau deja 68!
Mica sa locuinţă, formată din două cămăruţe, se transformase într-o cantină pentru săraci, unde zilnic îşi găseau hrana între cincisprezece şi douăzeci de persoane. Îl însărcinează pe secretarul său să trimită bani în fiecare lună, între treizeci şi patruzeci de mandate poştale, celor nevoiaşi, neuitându-i pe preoţii care sufereau mari lipsuri. El rămânea cel mai sărac dintre toţi, purtând întotdeauna aceeaşi îmbrăcăminte şi încălţăminte cârpită. Mânca o singură dată pe zi, cu măsură, pentru ca nu cumva să consume, fie şi puţin, din porţia pe care o putea oferi altuia mai nevoiaş.
Predicile Sfântului Luca
Deşi nu a urmat studii teologice, iar cărţile teologice şi bisericeşti erau extrem de greu de procurat, inteligenţa sa, râvna de a cunoaşte şi mai ales călăuzirea Duhului Sfânt au făcut din medicul Valentin Voino-Iaseneţki un adânc cunoscător al Scripturilor şi al Tradiţiei. Era privit cu admiraţie ca un predicator desăvârşit, original şi care ştia să tâlcuiască Scriptura şi învăţăturile creştine pe înţelesul şi folosul enoriaşilor săi. Avea un cuvânt viu, pe care-l aflăm din cele aprox. 1250 de predici pe care le-a lăsat scrise în urma sa. În Rusia au fost publicate 12 volume de predici ale sale, o autobiografie şi o carte „Duh, suflet şi trup”, care a apărut la noi sub denumirea de „Puterea inimii”.
Despre viața Sfântului Luca puteți citi în cartea „Sfântul Arhiepiscop Luca 1877-1961, Chirurgul fără de arginţi” a Arhimandritului grec Nectarie Antonopoulos, apărută la noi la Editura Egumeniţa. Bine documentată, ilustrând cu atenţie contextul istorico-politic în care şi-a trăit viaţa Sfântul Luca, ne vorbeşte despre demnitatea cu care a înţeles Sfântul Luca să-şi poarte crucea şi să fie exemplu pentru alţii, deşi nu asta şi‑a dorit. Arhimandritul (azi mitropolit) Nectarie Antonopoulos este cel care a mers personal în toate locurile în care a trăit, muncit şi suferit Sfântul Luca. Tot el este cel care l-a făcut cunoscut şi îndrăgit pe sfântul medic în Grecia. La ora actuală 30 de biserici şi mănăstiri din Grecia au hramul Sfântul Luca al Crimeei. De asemenea, asociaţia medicilor chirurgi din Grecia îi poartă numele.
Plecarea la Domnul a Sfântului Luca
Însufleţit, dincolo de toate, a fost de iubirea de Dumnezeu şi de mila pentru oameni. A trăit ca un sfânt. La 11 iunie 1961, Sfântul Luca a murit la Simferopol, unde era arhiepiscop. Adormirea sa a provocat o mare nelinişte autorităţilor locului. S-au cerut instrucţiuni de la Moscova. Au fost chemaţi în grabă copiii Sfântului şi au fost anunţaţi că este interzisă purtarea decedatului pe jos, prin piaţa centrală, pentru a nu fi perturbată… circulaţia maşinilor!
Convoiul funerar urma să se deplaseze pe drumuri lăturalnice, iar lumea să fie transportată la cimitir cu autobuzele puse la dispoziţie de autorităţi. Totul trebuia să se încheie cât mai repede şi mai discret posibil. Însă poziţia autorităţilor a provocat furia poporului. Pe data de 13 iunie, slujba de înmormântare a fost săvârşită cu strălucire, după cum se cuvenea. Autorităţile trimiseră deja la biserică maşina funerară şi autobuzele, obligându‑i pe oameni să se supună ordinelor date.
Oamenii s-au revoltat atunci, au oprit maşinile în acel loc, unii căţărându-se pe vehicule pentru ca acestea să nu pornească, iar alţii aruncându-se înaintea roţilor autobuzelor pentru a le împiedica să se mişte. Cu toţii protestau, strigau şi ameninţau că nu se vor retrage şi de data aceasta nu se vor mai supune. În cele din urmă, de frica unei generalizări a conflictului, autorităţile au cedat şi nu au mai încercat să intervină. Sfântul a fost condus de o mare de oameni la locul de veci, cu multe lacrimi, dar şi cu speranţa că au dobândit un rugător în Ceruri.
În anul 1995 Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene l-a canonizat. Pe 17 martie 1996 moaştele sale au fost dezgropate şi au fost duse în Catedrala Sfânta Treime. Viaţa sa este caracterizată cel mai bine de cuvintele Mântuitorului: „În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”
Într-una din predicile sale, arhipăstorul Luca grăia: „Voi întrebaţi: «Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigonit? Oare este uşor să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă?» Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: «Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?» Iar eu vă spun: «Da, da! Uşor, din cale-afară de uşor». Dar de ce uşor? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi Însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El Însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.
Vă vorbesc nu numai din raţiune, ci din proprie experienţă – fiindcă trebuie să vă mărturisesc că atunci când mergeam pe o cale foarte grea, când purtam sarcina grea a lui Hristos, ea nu era nicidecum grea şi calea aceea era o cale plină de bucurie, fiindcă simţeam în chip cât se poate de real că alături de mine merge Însuşi Domnul Iisus Hristos şi sprijină sarcina mea şi crucea mea.”
Maria Buleu, teolog