Limba şi credinţa ortodoxă, temelia unităţii naţionale

Motto:

                                                                        „Limba noastra-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.”

                                                                            (Alexei Mateevici)

            În istoriografia noastră s-a dezbătut şi se dezbate intens o temă centrală a Istoriei poporului român: limba şi credinţa creştină ortodoxă în procesul de formare a conştiinţei naţionale, a ideii de neam. Părintele Dumitru Stăniloaie în lucrarea “Reflexii despre spirutul poporului român”- Editura Scrisul Românesc, Craiova 1992- la pagina 14, afirma „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru – spune el – nu se explică numai din persistența lui din veacuri imemorabile în spațiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şi a creștinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea ființei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spaţiu de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creștinismului ortodox”.

            Această temă nu este o dispută între istorici, lingvişti, antropologi ori teologi, ea este o problemă de consens, de adevăr ce nu poate fi pus în discuţie. Ea este o problemă centrală a culturii, a civilizaţiei româneşti care este mai bine şi mai relevant adusă în actualitate, într-o societate ce adevărul copleşeşte mistificarea istorică. O dovadă a acestei afirmaţii – dacă mai e cazul – o reprezintă şi faptul că tema este abordată multidisciplinar şi de personalităţi cu specializări profesionale diverse.

            Mihai Eminescu referindu-se la Biserica Ortodoxă Română o definea, în ziarul “Timpul,” ca: “maică spirituală a neamului românesc, care a făcut unitatea etnică a poporului…”. Adevărul că Biserica Ortodoxă a fost şi este focarul ideii de neam, de limbă, a unităţii naţionale nu poate fi tăgăduit chiar şi de cei ce s-ar strădui, ori ar fi siliţi de forţe malefice să-l facă.

            Biserica Ortodoxă are o contribuţie majoră în promovarea conştiinţei unităţii naţionale: Liturghia s-a săvârşit şi se săvârşeşte în limba română în toate provinciile istorice. Limba şi credinţa creştină sunt componente fundamentale ale fiinţei şi identităţii poporului român.

            Să reluăm un fapt istoric incontestabil, cu urmări covârşitoare în procesul de formare a conştiinţei naţionale, a statului naţional român: rolul mitropoliţilor Ţării Româneşti şi Moldovei, a domnilor munteni şi moldoveni ca exarah ai plaiurilor de-a lungul timpului.. Rolul lor de protectori ai ortodoxilor din Transilvania în condiţiile în care încă din 1366 ( regele ungur Ludovic de Anjou – legea privind religia receptă – catolicismul era religia oficială) religia lor, credinţa creştină primordială.

            Să nu uităm că Diaconul Coresi, plecat de la Târgovişte la Şcheii Braşovului, tipăreşte zeci de cărţi în limba română, iar limba română intră în biserică ( exemplu este Liturghierul, Cazania lui Varlaam – mitropolitul Moldovei, cunoscută şi sub numele de Carte  românească de  învăţătură.

            Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, sunt alte exemple pentru a demonstra rolul Bisericii Ortodoxe  pentru unitatea de credinţă şi unitate a românilor. Să pomenim şi de lucrările lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazu pentru ortodoxia din Transilvania. Citește în continuare „Limba şi credinţa ortodoxă, temelia unităţii naţionale”

de Anders Noren.

SUS ↑